Trei culori şi-o singură iubire, românească!

S-au împlinit zilele trecute 16 ani de când, în urma unui stupid accident, au plecat dintre noi pentru a nu se mai întoarce niciodată doi mari patrioţi : Doina şi Ion Aldea Teodorovici…

Pentru cei care i-au cunoscut mai îndeaproape, pentru cei care simt româneşte, pentru populaţia românească de oriunde s-ar afla aceasta, ei sunt nişte eroi! Creşteau ca doi brazi viguroşi într-un sol sănătos, promiţând să fie mereu verzi şi să păstreze veşnic aprinsă flacăra românismului… Să nu mai fie lacrimi şi dureri la Chişinău, să trecem Prutul ca orice râu al ţării nu ca frontieră, să fim toţi o Românie Mare.

Dar forţele oculte i-au doborât!…

România a intrat atunci în doliu…

Românii i-au plâns zile şi nopţi în şir, neputând să înţeleagă de ce a trebuit să se întâmple aşa ceva, de ce a trebuit ca tocmai ei să plătească acest tribut, de ce tocmai ei, care erau atunci stindard… Pe cine deranjau?!… Erau şi tineri, erau şi frumoşi, erau fericiţi, erau patrioţi adevăraţi, erau iubiţi, erau apreciaţi…erau adoraţi.. îşi creşteau copilul… nu acceptau rusificarea din Moldova…

Şi totuşi Dumnezeu i-a chemat. Iar ei ascultători şi cuminţi ca nişte copii, au dat curs chemării…s-a ţinut judecata! Copacul de la Coşereni a dat sentinţa : Veţi dispărea!

Duşmanii s-au bucurat…mancurţii şi trădătorii au triumfat.

Înmormântare ca a lor nu se mai făcuse niciodată în Basarabia. Toată mica „gubernie”, cu o solidaritate nemaivăzută a participat la ultimul lor drum. Chişinăul era paralizat, bulversat… o mare de oameni în negru.

Un ocean de tristeţe… un fluviu de lacrimi, întreg cortegiul înainta în respectuoasă meditaţie, încet, tăcut în compania muzicii lor, care străbătea ca un clopot al deşteptării, conştiinţele.

„Reaprindeţi candela-n căscioară!” -cereau ei … ”Trei culori şi o singură iubire” - propovăduiau ei… „Eminescu să ne judece” - se rugau ei…

De atunci s-au scurs 16 ani, de zbucium, de luptă, de neîncredere şi mai ales de înfrângeri. Ca un castel de nisip tot ce construiseră s-a năruit. Mărăcinii şi pălămida acoperă acum, tot mai de nestăpânit, temelia abia începută cu ei. Suspin, lacrimi şi durere.

Fără ei se trece Prutul, doar cu paşaport… Primăvara renaşterii rămâne o speranţă…a fost a lor…dar este şi a fraţilor rămaşi fără ei.

Ei au căzut, dar nu au fost învinşi. Ei au luptat pentru românism…Ion şi Doina sunt nişte eroi… să nu-i uităm! Ar fi cea mai groaznică pedeapsă!

Fii treaz popor român! Scutură praful uitării. Din panteonul marilor eroi ei ne privesc şi ne ascultă.