Tudor a rămas la Bruxelles…

N-am putut explica niciodată dorinţa de a mă plimba prin cimitire, fie ele româneşti, străine, de religie ortodoxă ori catolică, musulmană, mozaică ori de alte feluri. Am înţeles negreşit că dacă în viaţă suntem şi nu prea egali, în moarte, cu siguranţă, nu mai există diferenţe decât de păcat. Odată ajunsă în Belgia am dorit, cu orice preţ, să vizitez cimitire presărate cu monumente, mai vechi ori mai noi, dedicate unor personalităţi, cum ar fi scriitori, artişti, oameni bogaţi cu titluri, ori săraci.
Nu reuşesc să explic logic dacă am trăit cândva într-o viaţă trecută sau pur şi simplu moştenesc urme de gene ale unor pământeni pasageri pe acest pământ. Cimitirul din Sulina, ori cimitirul de la Bruxelles, mă emoţionează deopotrivă. Uimitor e faptul că, fie cineva ne cerne dintr-un sac şi semănăm la caracter ori la fizic, fie există explicaţii neştiute ori necăutate de mine dar, am fost absolut uluită să descopăr pe un mormânt din 1856 o fotografie a unei tinere ce-mi semăna foarte bine. Am înţeles pe dată, fără să vreau, că şi unele din locuri îmi erau arhicunoscute deşi nu am vizitat până acum pământurile belgiene. E foarte interesant că într-un anume parc am avut senzaţia locului deja-vu, ba chiar l-am fotografiat. Pur şi simplu l-am visat de mai multe ori!
Pe o ploaie măruntă şi rece, cu tei înfloriţi care ne îmbată simţurile, pe o alee pietruită, zăresc o plăcuţă pe care stă scris: „Peluza steluţelor” – în limba franceză. E o alee cu morminte mici, aparţinând doar bebeluşilor deveniţi îngeraşi. Mă cuprinde un sentiment de tristeţe amestecat cu o lumină veselă. Curios, nu?
Jucării precum ursuleţi, maşinuţe, flori în ghivece, ba chiar şi o morişcă roz şi una albastră, înveselesc mormintele minuscule. Nume franţuzeşti ori arabe, plăci de marmură neagră, albă ori roz, monumente simple ori complicate, cu îngeri ori flori reale ori uscate îmi dau o senzaţie de ghiduşie, dar şi de tristeţe. Câteva jucării de pluş ieşite din punga în care au fost aşezate stau în poziţii nefireşti, murdare cu noroi. Nimeni, dar nimeni n-a îndrăznit să pună mâna pe ele, nici măcar pentru a le aşeza în poziţii fireşti.
Îngeraşii, mai mari ori mai mici, zâmbesc de pe marmură, înzestraţi cu aripioare din diverse colţuri ale peluzei.
Doi tineri, mamă şi tată de îngeraşi, vorbesc în limba română. O cruce pe care stă scris un nume… TUDOR… îmi atrage atenţia. Anul 2012… la naştere şi la moarte. Micuţul a fost botezat creştineşte, ortodox. Cele două siluete, ale părinţilor români, se privesc în ochi, se prind de mâinile cu degete de pianist, zâmbesc şi privesc trist… cerul.
Apoi, tatăl aranjează fiecare pietricică albă aflată într-un perimetru micuţ de flori naturale. Pe cruce, o coroniţă de floricele îmi aduce aminte de şcoala românească în care acest fel de coroane stau pe capul premianţilor. Un soi de compasiune, amestecată cu nelinişte mă cuprinde pe loc. Fără să o doresc, lacrimile îmi curg şiroaie. Tinerii se roagă şi aprind o lumânare. Aştept cu nerăbdare să se îndepărteze, apoi, într-un gest inexplicabil, mă aplec, iau trei pietricele albe şi le bag, aşa ca o amintire, în buzunarul pantalonilor roz, de vară. Ridic ochii spre cer şi zâmbesc atunci când, printre nori, un cerc albastru, senin, din norii cenuşii, îmi trimite raze calde de soare. Tare sunt plini de ghiduşie îngeraşii. Mă uit în spate, ieşind din cimitir, şi-mi vine în gând o propoziţie… „TUDOR.. a rămas la Bruxelles”