Un act public desuet: lansare de carte

Cum însăși apariția unei cărți parcă ține de domeniul mirării (azi-mâine, al bizareriei), chiar că e aproape anacronică o asemenea faptă: lansarea unei cărți.
De când există expresia aceasta? Pesemne din vremea când apariția unui volum editorial era prețuit asemenea unei lansări la apă a unei ambarcațiuni; așadar, un eveniment. Îmi amintesc de un astfel de eveniment, legat de cartea mea de debut. Îl evoc (desigur, cârcotașii vor remarca din nou… modestia mea). Cu ocazia apariției volumului de nuvele „În căutarea altului final”, la Beclean a avut loc, pentru prima oară în istoria lui culturală, o lansare de carte; pusă la cale de către Casa de Cultură la librăria orașului. A fost cu tot dichisul: un spici de deschidere, din partea autorităților locale, prezentări ale cărții, aplauze, flori, autografe, prăjituri, felicitări. Mde!...
Rândurile de mai sus au fost stimulate de o epistolă a scriitorului nostru, venerabilul domn Teodor Tanco, găsită într-un teanc de scrisori primite de mine în anul 1982. În septembrie al acestui an tocmai îi apăruse vol. IV din serialul Virtus Romana Rediviva și se punea problema prezentării ei și la Beclean. Autorul spera că tipăritura abia ajunsă la librărie, lansarea ei să se rezolve în timp oportun, adică repede. Căci motiva așa:
„Firește, e un fel de non-sens să se prezinte o carte după ce ea a ajuns în mâna unor cititori și, în parte, e și citită.”
La acest pasaj al lecturii, am dat a zâmbire. O, tempora!... Atunci se conta pe aspectul inedit al cărții, pe surpriză, pe dezvăluirea conținutului ei a câtorva comentatori, în prezența autorului, care, la rându-i, dezvăluia aspecte ale elaborării scrierii, ale drumului cărții de la masa de scris la editură, tipografie și apoi în librării, biblioteci.
Ei bine, cu ocazia lansării unei cărți proprii la Cluj-Napoca, în celebra „Arizona”, aveam să aflu că op-ul meu intrase de câteva săptămâni în librării și (Doamne! spațiul plin de oameni…) nu puțini dintre cei prezenți aveau deja cartea cumpărată în zilele trecute. Deci, unii o răsfoiseră, poate s-au oprit asupra unor pagini, mai cu seamă că e vorba de un volum de publicistică. Am fost prevenit și așa a și fost: Se conta, dincolo de prezentarea cărții de către editor și doi critici de specialitate, pe dialog între autor și cititor, așadar, pe o manifestare interactivă. Se depășea astfel gestica: „Vă rog”, „Cum vă numiți?”, „Mulțumesc!”, „Succes!” etc.
Și iarăși: O, tempora!
Cine mai organizează astfel de întâlniri? Unde? Când? La librării? O! au ajuns precumpănitor papetării. Arar, la vreo bibliotecă sau muzeu. Mai… „arar”, la vreun liceu. În ce mă privește, merg, din când în când, la Dumbrăvița, în satul tatălui meu, și stau de vorbă cu cei câțiva copii pe care-i mai are școala și le donez exemplare din proxima mea tipăritură. E… un gest, căci mă gândesc la un tânăr amic, originar de acolo, care, văzându-mi câte o carte proprie, se amuză invariabil: ”Iar o celuloză?!”