Un Destin celebru, mii de clipe de bucurii. Interviu cu Alexandru Pugna, în ceas aniversar

Suntem în ceas de sărbătoare al cântecului năsăudean. Îl aniversăm pe Alexandru Pugna, artistul care a reuşit să transforme clipa în nemurire, îmbrăcând ţinuta de gală a tradiţiilor noastre, creionând un portret al folclorului românesc ce va rămâne în Cartea de Aur a spiritualităţii acestor plaiuri. Alexandru Pugna promovează prin toate proiectele pe care le realizează Ţinutul Bistriţei şi Năsăudului, unde Rebreanu, Mureşanu şi Coşbuc au zugrãvit în operã durabilã ţãranul. Nici măcar cu gândul nu s-a abătut de la drumul cântecului tradiţional, iar răsplata publicului nu a încetat să apară, fiind stâlp de identitate pentru tradiţiile noastre. Atât ca mesager al cântecului popular, cât şi ca manager de instituţii culturale şi demnitar în Ministerul Culturii, Alexandru Pugna a fost mereu  promotorul păstrării originalităţii în conţinut şi formă a culturii noastre adevărate. În ceea ce priveşte cântecele pe care le-a cules direct de la izvoarele lor, din popor,  şi le transmite mai departe ca o sfântă îndatorire faţă de ţară, interpretate în maniera personală, fără alterare, şi redate poporului prin spectacole şi înregistrări audio sau video, este un model, contribuind la continuitatea, conservarea şi perpetuarea valorii artei populare.

Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud îl felicită pentru tematica abordată ce croieşte poteci pe care gândul se opreşte îndelung, căzut pradă frumosului ce respiră în fiecare doină, baladă, cântec de joc, iar apoi se întoarce fremătând de înţelesuri pe care ochiul şi inima le descifrează, bucurându-se.  De-a lungul anilor cotidianul „Răsunetul" a avut o colaborare excelentă cu Alexandru Pugna, cele mai frumoase evenimente pe care le-a realizat, de la debutul de la Radio în 1984 până azi, când vorbim despre unul din marii artişti ai poporului nostru, fiind consemnate în paginile singurei publicații tipărite din județ, fiind model prin dăruirea în slujba actului cultural.

Vocea lui Alexandru Pugna s-a auzit pentru prima dată la Radio în 1984, la Radio Târgu-Mureş, unde, sub coordonarea redactorului Dumitru Buzoianu. După trei ani, în 1987, a înregistrat la Radio România, sub îndrumarea redactorilor Gruia Stoia şi Angela Marinescu. A imprimat sub bagheta dirijorilor Constantin Arvinte, Paraschiv Oprea, Ştefan Cigu, Ovidiu Barteş, Zanc Zeno Oliver, Anghel Urs, cu care a înregistrat cele mai frumoase cântece din ţinutul Ţibleşului. Alexandru Pugna ne-a obişnuit cu prestigioase manifestări, recunoscute acum pe plan naţional. În prag de Sfinte Sărbători ale Paştilor este Concertul Pascal „Pricesne şi cuvinte de învăţătură creştin-ortodoxă“, în luna decembrie Concertul de „Colinde şi cântece străbune“, apoi Festivalurile „Pană de păun” şi „Valeria Peter Predescu”. Un om care dăruieşte din experienţa sa şi tinerei generaţii, care este ajutată să iasă în faţă cu un repertoriu demn de identitatea noastră. Dar, haideţi împreună, să-i citim gândurile, să-i “ascultăm” bătăile inimii, pusă, de atâtea ori, în palma spectatorilor, în concertele în care ne-a dăruit frumuseţe, printr-un interviu ce l-am realizat la muzeul artistului, din Budurleni.

Alexandru Pugna:  La fiecare „piatră de hotar”  artiştii numără bucuriile împărţite prin cântecele lor

            Rep.: - Ne aflăm într-un loc deosebit, la Budurleni, la o casă tradiţională, un adevărat muzeu al ţăranului român  şi vrem să vedem dacă este acasă şi gazda noastră, o personalitate a culturii din judeţul Bistriţa-Năsăud. Alexandru Pugna, bine te-am găsit.

            Alexandru Pugna: - Bine ai venit, mă bucur că poposeşti la Budurleni, aici, la căsuţa mea tradiţională.

            Rep.: - O căsuţă pe care o cunoaştem cu toţii, pentru că este foarte îndrăgită, nu doar de comunitatea de aici ci de întreaga lume. Ai promovat-o, au fost foarte mulţi oaspeţi aici de-a lungul timpului. Aceste case sunt deosebite pentru că – mai avem doar câteva case tradiţionale în judeţ, imediat le putem număra pe degetele de la o mână – ascund istorii deosebite, sunt case cu o arhitectură aparte. În aceste case era foarte multă bună înţelegere, căldură, spre deosebire de casele de astăzi care nu mai au nici căldura căminului de altădată.

            Alexandru Pugna: - Aşa este nu mai au nici căldura, nici frumuseţea caselor de altădată, bucuria pe care ele o transmit atunci când intri. Privind interiorul acestei case simţi acea stare de bine, de bucurie, îţi inundă sufletul cu o stare cu totul deosebită. Vreau să-ţi mărturisesc că, atunci când vin la Budurleni şi vreau să mă deconectez de la toate problemele cotidiene vin aici, în această căsuţă – noi suntem acum în casa dinainte, cum spuneau bătrânii, în casa din faţă, în casa de parade, în casa care se ţinea curată întotdeauna. Aceste case tradiţionale aveau trei încăperi: prima în care intrai era tinda, în partea din faţă era casa dinainte care de obicei era mai bogat ornamentată şi era ţinută pentru zilele de sărbătoare, iar oamenii stăteau de obicei în tindă şi casa dinapoi. Cam aceasta era structura caselor tradiţionale de altădată. Vin aici, în această casă dinainte, aprind o lumânare pe această masă şi mă rog pentru bătrânii care au trăit aici, în această casă. Trebuie să vă spun, înainte de orice, că este casa în care a copilărit socrul meu. În urmă cu vreo zece ani, el ne tot spunea – mie şi soţiei mele, Jeni -  că ne dă nouă această casă părintească, dar pentru că în timp ea s-a degradat şi suferind intemperii, nefiind locuită, părinţii socrului meu au murit în anii 80, ne-a sugerat să dărâmăm această casă şi să ne facem aici o cabană ca atunci când venim la ţară să avem unde să stăm, pentru că ei au o casă puţin mai jos, dar să avem noi o casă a noastră. Încă de la început eu am iubit această casă pentru că semăna cu acea casă în care eu am copilărit. Până în clasa a VIII-a am copilărit într-o casă exact la fel cu această casă, cu tindă, casă dinainte, casă dinapoi. Pentru că semăna atât de mult cu casa mea şi pentru că am vrut să-i fac socrului meu, care era un om absolut minunat, o bucurie, mi-am zis să salvez această casă. M-am apucat şi am reabilitat-o, am schimbat la ea tot ce era de schimbat, stâlpii de la prispa casei, geamurile casei, uşa casei, dar respectând exact forma care în care erau cele vechi. Am realizat aceste lucrări cu un meşter bătrân, de pe Valea Bârgăului, care ştia să lucreze geamurile, uşile, aşa cum se lucrau cu mulţi ani în urmă. Iată, ne aflăm într-o casă tradiţională, casa socrului meu, dumnealui, fie iertat, s-a bucurat enorm când şi-a văzut casa din nou aşa cum era, sta se întâmpla în urmă cu vreo opt ani de zile. S-a bucurat enorm când şi-a văzut casa aşa cum era atunci când era şi dumnealui copil. Am adus în această casă atât lucruri de la Căian – cingeauăle de la Căian, icoanele. Acolo sus pe perete este icoana Domnului Iisus, este icoana la care se ruga tatăl meu şi pe care am pus-o la loc de cinste aici, pe perete. Am adus lada de zestre a mamei mele, pe care a primit-o de la bunica ei. Pe ladă scrie 1820 şi ceva. Vă daţi seama ce veche era, pentru că aceste lăzi de zestre se dădeau din generaţie în generaţie moştenire. Mama a primit-o de la bunica ei şi atunci când a venit din Căianu Mare noră în Căianu Mic a primit această ladă de zestre care acum este aşezată aici, în această casă. Naşa mea, Dora Cosic, împreună cu naşul Nicu, mi-a  dăruit un lăiţar de la Lunca Tecii. Cele mai multe obiecte de aici sunt de la Budurleni, de la bunica soţiei mele, de la bunica Ilişca, care trăieşte şi acum, şi care a adunat şi ea de la mama dumneaei, de la bunica ei, lucruri vechi pe care le-a primit atunci când s-a măritat şi le-am aşezat în această casă. Sunt lucruri de mare valoare aici, în această casă, în primul rând sentimentală, dar şi de patrimoniu dacă vrei, pentru că sunt de o vechime extraordinară şi ele vorbesc de la sine despre puterea extraordinară de creaţie a  ţăranului român şi despre felul extraordinar în care ştia să-şi împodobească casa pentru ca atunci când, venind de pe câmp, cu mâinile bătătorite de pe coarnele plugului, de la sapă, de la hârleţ, de la coasă, să intre în casă şi să primească acea energie de care avea nevoie pentru a merge mai departe. Uitaţi-vă, câtă bucurie ne înconjoară în această casă.

            Rep.: - Trebuie să spunem faptul că, la momentul inaugurării acestei case, nu atunci când s-a pus struţul, în 1800 şi ceva, ci la reinaugurarea lui ca muzeu, a fost unul deosebit, cea mai mare sărbătoare pentru sat. Nu cred să mai fi văzut atât de mulţi artişti aici în sat. A fost un moment special şi pentru voi.

            Alexandru Pugna: - Da, inaugurarea casei s-a făcut în momentul în care eu şi soţia mea, Jeni, am sărbătorit 25 de ani de căsătorie, Nunta de Argint, şi am hotărât să marcăm acest moment într-un mod cu totul deosebit. Atunci am inaugurat această casă, am făcut un efort deosebit pentru a o termina la timp, s-o împodobim, iar în curtea casei toţi oaspeţii, invitaţii noştri dragi, prieteni, rudenii, au fost peste 200 de persoane, iar pe târnaţ au cântat muzicanţi. Socrul meu şi oamenii de aici iubesc foarte mult folclorul şi sunt nişte jucăuşi extraordinari, astfel că am adus un taraf de tip tradiţional din zona de câmpie transilvană, de la Soporul de Câmpie, cu Şandorică, şi am adus un grup instrumental, tot tradiţional, condus de maestrul Anghel Urs, de la Bistriţa. Au fost două formaţii care au cântat aici, pe prispă, oamenii au stat la mese, în curte. Sigur, am invitat tot satul. Nu este un sat foarte mare, cine a vrut să vină a venit. Au venit cu toţii să se bucure şi să revadă, după zeci de ani, o nuntă tradiţională aici, la Budurleni. Suntem o localitate în care trăiesc doar oameni în vârstă. Aici nu se întâmplă foarte multe evenimente. Cu toţii s-au bucurat să-şi reamintească de nunţile de odinioară. Steagul de nuntă, care se află în spatele meu, este făcut de fratele meu ca la Căian şi adus pentru că am făcut nunta tradiţională. Mirii, naşii, o parte dintre nuntaşi au fost îmbrăcaţi în costum popular. Am plecat de aici pe uliţă la bisericuţa de lemn din 1705, biserică monument istoric, şi acolo a fost slujba de binecuvântare a celor 25 de ani de căsnicie, unde au fost foarte mulţi preoţi. Verişorul soţiei mele este protopopul de Reghin, fostul protopop de la Reghin, părintele Beldeanu teodor, sigur, protopopul de Bistriţa şi mulţi-mulţi preoţi au venit pentru a ne fi alături la acest moment şi cu toţii ne-am bucurat de o zi minunată de vară, era 22 iulie, o zi călduroasă, în care, în acest areal, am reaşezat tradiţia de altădată a nunţilor care existau, aşa încât inaugurarea casei – la care ai fost şi tu prezent – s-a realizat într-un moment deosebit.

            Rep: - Lucrurile frumoase se aud, aşa cum s-a auzit şi despre această casă tradiţională peste mări şi ţări, până în Scandinavia pentru că a dorit să vină şi episcopul nostru Macarie Drăgoi să vadă casa şi să sfinţească Răstignirea de la poartă.

            Alexandru Pugna: - Aşa este. Am avut cinste şi onoare ca Preasfinţitul Episcop Macarie Drăgoi să poposească aici, să vadă casa, s-o admire. Am primit de la Preasfinţia sa şi o icoană superbă, pe spatele căreia ne-a scris lucruri absolut minunate şi ne-am bucurat că a sfinţit şi Crucea din faţa casei. De fapt, este un însemn creştin cu totul deosebit pe care l-am realizat la un meşter lemnar din Rodna. Dumnealui a sfinţit acea Cruce, dar şi Crucea unde locuiesc socrii mei, puţin mai jos de această casă. Am avut această mare bucurie ca Preasfinţia Sa să poposească în această casă, să o binecuvânteze, dumnealui iubind enorm de mult tradiţia, lucrurile acestea legate de sufletul românesc din satele noastre transilvane şi, nu întâmplător, după momentul care a fost aici şi-a adunat eforturile şi a donat patru case tradiţionale din satul lui, Spermezeu, la Muzeul din Sibiu, la Muzeul din Cluj, la Muzeul din Bucureşti şi o casă salvată în situl lui, aşa cum era ea, acolo, în Spermezeu. Este de fapt casa colegei noastre de cântec Olimpia Deneş. Şi aici binecuvântarea casei a fost făcută şi de Preasfinţia Sa, dar şi de preoţii care au fost aici. De aici, din această casă, îşi are rădăcinile un protopop, cel de la Reghin, dar şi părintele care a slujit mulţi ani la Borşa, în satul lui Aurel Tămaş, părintele Moldovan, mama lui a plecat tot de la această casă.

            Rep.: - De acum, când spunem Alexandru Pugna, putem spune acasă, la Budurleni. Nu? Te reprezintă acest muzeu?

            Alexandru Pugna: - Da, mă reprezintă. Sunt profund legat de acest sat pentru că sufletul meu se întoarce mereu la vremurile copilăriei. În acest sat mă regăsesc din nou copil, revăd această casă care seamă leit cu casa copilăriei mele. Aici sunt oameni absolut minunaţi, socrii mei sunt la fel, iubitori, nişte oameni extraordinari. Socrii mei – din păcate socrul nu mai e printre noi – au fost egali cu părinţii mei, sunt oameni pentru care am un respect deosebit, o preţuire deosebită, dar şi pentru oamenii satului care sunt oameni harnici, vrednici, se zbat şi muncesc enorm. Ei mai ţin, atât cât pot, agricultura zonei din această parte a judeţului nostru.

            Rep.: - Eşti managerul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud. Pe umerii tăi apasă o greutate pentru că este destul de dificil în aceste vremuri să mai vorbeşti şi să mai aperi tradiţiile.

            Alexandru Pugna – Este adevărat, este o misiune grea, pentru că am preluat instituţia într-o perioadă extrem-extrem de dificilă. Au trecut doi ani de pandemie, doi ani în care actul cultural a suferit enorm. Toate domeniile noastre cotidiene au avut de suferit, dar părerea mea este că niciun alt domeniu nu a suferit mai mult decât cel cultural, pentru că artiştii n-au putut să aibă întâlnirea cu publicul consumator de cultură şi au fost nevoiţi, o perioadă destul de lungă să se rupă de relaţionarea aceasta care este extrem de importantă, este vitală, este ca aerul pe care-l respirăm noi pentru fiecare om, relaţionarea aceasta cu publicul consumator de cultură. Am găsit instituţia destul de dezbinată pentru că aceste încercări la care a fost supusă au fost la tot felul de disensiuni, de probleme, de invidii, de lucruri din acestea care zic eu că nu sunt fireşti, dar care se întâmplă în astfel de momente. Atunci când mi-am asumat această responsabilitate am avut nădejde, în primul rând, în faptul că orice om de bună credinţă îşi dă seama de importanţa actului cultural, de faptul că, atunci când spunem cultură spunem identitate. Identitatea unui neam este cel mai bine reflectată de actul cultural pentru că aceste valori create de oamenii noştri, de valorile unui neam, sunt cele care ne identifică, cele care ne aşază în ierarhia celor mai valoroase neamuri de pe acest pământ. Sper ca cei care diriguiesc şi au posibilitatea să  sprijine actul cultural să o facă pentru că el reprezintă sufletul unui popor şi atunci când sufletul moare organismul trăieşte degeaba, fără niciun fel de ţel. Dacă nu-şi respectă rădăcinile, dacă nu are grijă de de această parte a sufletului neamului existenţa lui nu are niciun sens. Am nădejde că lucrurile se vor aşeza, că această perioadă grea pe care am parcurs-o se va încheia şi vor veni vremuri mai bune şi că acest sprijin de care avem nevoie o să-l primim. Întotdeauna am fost un om foarte aplecat, poate de multe ori am exagerat cu implicarea mea în tot ceea ce înseamnă act cultural, sprijin cultura, dar şi uman, pentru că aşa e sufletul meu. Cei mai mulţi care mi-au cunoscut moşii şi strămoşii spun că seamăn mult cu bunica mea care era de o bunătate excesivă. La fel sunt şi eu. Chiar dacă ştiu că un om mi-a făcut rău, că mi-a făcut nu ştiu câte, dacă vine la mine şi are un necaz, dacă pot să-l ajut eu am şters cu buretele tot ceea ce ne-a despărţit şi l-am ajutat. Pentru că aşa sunt eu. Nu port ranchiună, deşi sunt „scorpion” şi ar trebui să fiu altfel, Sigur, atunci când se depăşeşte o anumită limită nu mai contează nimic şi sunt destul de răzbunător, dar în general caracteristica cea mai pregnantă în ceea ce priveşte persoana mea este bunătatea, cred eu. Întotdeauna m-am zbătut să fac lucruri bune. Dacă am primit o misiune, am încercat să fac în aşa fel încât să nu-l fac de ruşine pe cel care a avut încredere în mine, care mi-a dat acea misiune şi să nu fiu în stare să o duc la bun sfârşit. De aceea şi această nouă misiune pe care o am, de manager al Centrului Judeţean pentru Cultură, mă obligă şi mă determină să fac tot ceea ce depinde de mine pentru a rezolva problemele instituţiei pe care eu o coordonez. Nu este o instituţie uşoară, pentru că, de fapt, este vorba de patru instituţii adunate la un loc: Centrul de Creaţie Populară, Centrul de Conservare şi Valorificare a Creaţiei şi Tradiţiei Populare Româneşti, care a fost instituţie de sine stătătoare, Şcoala Populară de Arte, la fel, a fost o instituţie de sine stătătoare, Ansamblul profesionist „Dor Românesc” şi Centrul Cultural Dacia. Iată, aşadar, patru instituţii adunate sub această cupolă a Centrului Judeţean pentru Cultură, pe care eu le manageriez. Şi cel mai greu este să lucrezi cu omul. Dacă lucrezi undeva într-o fabrică şi strici o piesă, o refaci, o plăteşti, e altceva. Dar dacă lucrezi cu omul şi-l superi pe om, greu te poate ierta, iar dacă-i faci de zece ori bine şi o dată nu poţi nu mai contează cele zece lucruri bune pe care le-ai făcut pentru el ci faptul că o dată, şi nu pentru că nu ai vrut, dar nu ai putut să-l ajuţi. E foarte greu, mai ales când lucrezi cu artiştii, pentru că artiştii sunt oameni sensibili, sunt oameni pe care nu poţi să-i compari cu ceilalţi. Au sensibilităţile pe care trebuie să le înţelegi şi trebuie să ai tact pentru a lucra cu ei.

            Rep.: - Şi între ei. Fiecare se vede mai presus decât celălalt. Este foarte dificil.

            Alexandru Pugna: - Da, aşa este. De aceea spun că nu îmi va fi uşor în noua ipostază pe care o am, dar nădăjduiesc că lucrurile se vor aşeza şi vom putea realiza lucruri frumoase. Nu sunt bani la cultură. Sunt atât de puţini bani la cultură încât cred că cu banii pe care-i are, de exemplu, instituţia noastră, dacă ar fi să nu existe şi să-i foloseşti să asfaltezi drumuri, nu poţi asfalta cu aceşti bani 3 km de drum cu banii care sunt alocaţi pentru cultură. Dar fără cultură moare, aşa cum spuneam, sufletul unui neam, moare identitatea, rădăcina. Or nu putem face acest lucru. Am mai spus-o, voi face tot ceea ce ţine de putinţa mea pentru ca instituţia pe care o coordonez să îşi ocupe locul binemeritat, colectivele artistice care funcţionează în subordinea instituţiei noastre şi cele care vor beneficia de sprijinul nostru – şi mă refer acum la colectivele artistice din judeţ care au nevoie  de sprijinul acestei instituţii –,  vor avea tot acest sprijin de care au nevoie şi vom încerca să realizăm lucruri frumoase pentru a pune pe harta spirituală a neamului românesc ţinutul Bistriţei, Năsăudului şi valorile extraordinare pe care moşii şi strămoşii noştri le-au creat, dar şi pe cele contemporane, indiferent de ce domeniu vorbim – arte plastice, teatru, cinema, film ş.a.

            Rep: - Contează şi omul locului, pentru că eşti un om cu rădăcini în judeţul Bistriţa-Năsăud, îl cunoşti foarte bine, de peste 20 de ani eşti la Centrul Judeţean pentru Cultură, cunoşti toate satele, toate cătunele, ai fost peste tot şi este foarte important să-i cunoşti pe oameni şi să-i mai cauţi şi la ei acasă, aşa cum faci tu de fiecare dată.  Dacă vorbim de tradiţii, în momentul de faţă, tu eşti stâlpul pentru tot ceea ce reprezintă tradiţia. Tot timpul vorbeşti despre autentic, despre importanţa promovării ei, inclusiv de artiştii mai tineri în care ne punem nădejdea. Apoi, ne supărăm pe ei, ne revenim, exact ca şi părinţii care se supără pe copii. Ce am putea face pentru aceşti copii, pentru că ei spun că, pentru bani, cântă ceea ce se cere. Ce am putea face pentru a-i convinge să meargă şi pe latura tradiţională, pentru că într-o zi o să ne trezim că toţi cântăm ritmuri orientale şi n-o să mai ştim cântecul de pe Valea Ţibleşului, din zona de Câmpie.

            Alexandru Pugna: - Am mai spus-o în interviurile mele, în dialogurile mele cu colegii de cântec, cu interpreţii mai mari decât generaţia mea, mari interpreţi cu care intru în contact destul de des, că în ultima perioadă de timp, tinerii care încep să cânte, să meargă frumos pe acest drum al cântecului popular, participă la festivaluri, la concursuri, vin cu un repertoriu minunat, cu costume minunate, după ce îşi câştigă o anumită notorietate prin acest mod, fac pasul lateral şi merg şi pe linia cântecului comercial. Sigur, atunci când acest lucru este făcut cu înţelepciune şi doar la nunţi, la petreceri, este una, dar atunci când ei, din acea clipă, nu mai abordează cântecul popular ci doar cântecul comercial – haideţi să-l numim aşa –, pentru există un gen de muzică care se vrea folclor dar nu este, devine pericol. Pentru că oamenii, atunci când aud de interpretul respectiv că este lăudat de specialişti, când câştigă premii, lumea îl ia ca etalon şi spune X este un interpret mare pentru că a spus-o Elise Stan, a spus-o Iuliana Tudor, a spus-o Gheorghiţa Nicolae sau alţi realizatori sau specialişti din acest domeniu. Dar, după un timp, el cântă altceva. Omul nu mai ştie că, de fapt, ce cântă el nu mai este acelaşi lucru de valoare ca cel pe care-l prezenta în acel concurs şi devin interpreţi care se slujesc de folclor, de cântec, se slujesc de şansa primită prin câştigarea unor premii. Le-am mai spus şi la colegii mei de la „Dor Românesc”, la unii dintre ei, că nu mă deranjează că ei cântă la o nuntă sau undeva ceea ce li se cere şi primesc un ban în plus, că editează un album cu muzică comercială care să le dea posibilitatea să fie chemaţi la nuntă sau la petreceri şi câştigă un ban. Dar dacă au scos două-trei albume cu acea muzică care nu este folclor, să scoată unul şi cu folclor. Adică, să rămână între interpreţii care slujesc şi folclorul. Nu poţi scoate doar cântece comerciale şi ai trei-patru piese de folclor şi tu te ţii că eşti interpret de folclor.

            Rep.: - Mai ales că sunt o mână de profesionişti şi trebuie să fie modele pentru ceilalţi.

            Alexandru Pugna: - Profesioniştii sunt plătişi din banii contribuabililor din acest judeţ pentru a promova folclorul judeţului şi comerţul, kich-ul sau să-şi facă reclamă pentru a merge la nunţi. În spectacole, cel puţin cât voi eu, niciun interpret de la „Dor Românesc” nu va cânta altceva în spectacole decât folclor. La nunţi, acolo unde câştigă bani, pot cânta orice, dar la spectacole trebuie să vină cu lucruri adevărate. Trebuie să-i văd că postează şi folclor printre celelalte postări pe care le fac pe reţele sociale. Ei trebuie să ţină un echilibru. Este extrem de important să se slujească de folclor doar în proporţia care nu afectează imaginea cântecului care i-a consacrat şi pentru care ei sunt plătiţi. Cam asta este viziunea mea. Ştiu că este o generaţie de tineri dornici de afirmare, ei ar vrea, dacă se poate, de azi pe mâine să fie vedete, cu două cântecele, ei să fie mai mari decât Sofia Vicoveanca sau decât alţii. Am văzut o interpretă din generaţia tânără, la un spectacol undeva în judeţul Braşov, care urma să meargă la o nuntă şi se grăbea foarte tare. Realizatoarea acelui eveniment m-a prezentat, urma să intru pe scenă, iar după mine urma să intre Benone Sinulescu. A venit această tânără, care are o oarecare notorietate şi care a câştigat o anumită popularitate dar pe lucruri mai puţin legate de folclor şi mai mult pe cancan folcloric, dacă vreţi. Pur şi simplu a trecut peste Benone Sinulescu ca să cânte ea, pentru că se grăbeşte că are o nuntă nu ştiu unde. Acest om care de o viaţă a slujit cântecul şi care este un artist complex, cântă cântece de petrecere, de voie bună, folclor adevărat din zona Buzăului, a fost înlăturat, dat de o parte de o tânără care era oarecum „vedeta” aşteptată de un anumit gen de public, pentru că aceşti interpreţi comerciali au un anumit gen de public. Unii spun că publicul te face mare. Nu! Publicul este ca şi interpreţii. Există public de calitate care respectă şi iubeşte interpreţii care cântă folclor adevărat şi există un public de joasă speţă cărora le plac lucrurile ieftine. Trebuie s-o spun direct şi nu îmi este jenă. Nu publicul te face mare, nu tot publicul te face mare, pentru că şi publicul, ca şi noi, societatea, e colorat, de multe feluri.

            Rep.: - Ca în literatură. Publicul trebuie educat. Există acea literatură de consum pe care o găseşti pe toate tarabele şi literatura importantă, a marilor scriitori care rămân în istoria literaturii sau, în cazul muzicii, rămân în fonotecă.

            Alexandru Pugna: - Exact, la fel e şi la interpreţi. Vă garantez că despre mulţi dintre ei, peste câţiva ani, nu va mai rămâne nimic, nici nu veţi mai auzi de ei. Dar cei care cântă folclor adevărat, cei care îşi aşază în filmoteca de la Televiziunea Naţională, de la Radio România, de la institutele de folclor creaţiile lor sau culegerile lor aceia vor dăinui şi aceia care reprezintă cu adevărat valoarea, esenţa. Ceilalţi ard ca un foc de paie, care se termină repede, şi nu rămâne nimic după ei.

            Rep.: - Mi s-a întâmplat şi mie. Am fost, în cercetare, la Leşu. I-am ascultat pe trişcaşi la ei în casă, care strigau foarte frumos tot feluri de cântece. Mai târziu, m-am întâlnit cu o tânără din Leşu pe care am întrebat-o de ce a înregistrat o piesă anume şi mi-a spus că nu mai sunt cântece. I-am spus că sunt, că tocmai la ea în sat am fost în documentare şi i-am spus exact la cine. M-a întrebat mirată dacă mai trăiesc acei oameni. Păi, dacă tu la tine în sat nu ştii şi nu te interesează... Trebuie şi puţin interes şi, pentru cântece tradiţionale, există culegerile de folclor de unde pot prelua.

            Alexandru Pugna: - Absolut. La aceste instituţii care sunt centrele pentru cultură, există specialişti care-i pot îndruma şi îi pot ajuta. Acolo se mai găsesc arhive, culegeri vechi de odinioară. Asculţi marii artişti, rapsozii din judeţul respectiv şi o să mai găseşti astfel de cântece. E foarte uşor să spui că nu mai sunt. E clar că nu ai făcut nimic, nu pică pară mălăiaţă în gură la nătăfleaţă. Trebuie să munceşti pentru orice. Generaţia tânără are culegerile de folclor. La noi în judeţ există Liviu Păiuş sau chiar Preasfinţitul Macarie Drăgoi care a cules şi a publicat lucruri extraordinare cu cântece, cu colinde frumoase de pe Valea Ţibleşului. Este şi Ion Pop Reteganul. Sunt mulţi, foarte mulţi. Dacă vrei să cercetezi, dacă iubeşti cu adevărat şi vrei să promovezi esenţa şi valoarea trebuie, într-adevăr, să te informezi, pentru că nu vine nimeni să-ţi dea de gratis.

            Rep.: - Peste 2000 de pagini a cules Andrei Moldovan în cartea „Literatura din Nord”. Dar nu ştiu dacă se mai regăsesc. Cineva îmi spunea că sunt prea simple, că nu se regăsesc. Dar dacă nu studiez această parte tradiţională este normal că nu te regăseşti. Trebuie să-ţi cunoşti neamul, rădăcinile.

            Alexandru Pugna: - Da, altfel nu ai cum să simţi. Iată ce se întâmplă în ultimul timp, cum sună toate cântecele, sunt parcă la fel. Nu mai poţi să spui că e un cântec din judeţul Bistriţa-Năsăud. Înainte când auzeai un cântec ştiau că este de pe Bârgău, de pe Someş sau că e din zona de Câmpie, pentru că avea alt ritm. Acum poţi asculta un cântec şi nu ştii dacă e din zona Mureşului, de la Mureşul Superior, dacă e de pe Someş, dacă e de la Cluj, dacă e din Bihor, toate sună la fel, hainele sunt toate la fel confecţionate şi nu mai au niciun element de identitate locală, aşa cum se întâmpla înainte. De exemplu, oamenii din Câmpia Transilvană se îmbrăcau total diferit faţă de cei de pe Someş, total diferit faţă de cei de pe Şieu, total diferit cei din zona Lăpuşului ş.a. Adică, exista o varietate şi tocmai în acest lucru consta bogăţia patrimoniului spiritual al ţării noastre, prin această multitudine, prin această bogăţie extraordinară de variante, atât în ceea ce priveşte costumul popular, linia melodică a cântecelor, a versurilor, mesajul pe care îl transmit.

            Rep.: - Şi apoi, mai sunt tradiţiile din fiecare zonă.

            Alexandru Pugna: - Absolut. Fiecare vale, fiecare om din sat avea zicala lui – zicala lui Ilie nu ştiu care, zicala lui Ion de pe deal, sau strigătura. Oamenii ştiau când auzeau. Exista această varietate care dădea de fapt bogăţia extraordinară a spiritului românesc din zona respectivă.

            Rep.: - Unde sunt jocurile de altădată? Acum nu mai ştim juca, cu toţii ne prindem în horă.

            Alexandru Pugna. – Era Învârtită,  Jocul de cernut, Jocul de început, De-a lungu, De-a mâna, De strigat. Toate aceste lucruri extraordinare care reprezentau identitatea unui ţinut, din păcate, au dispărut şi ne-am uniformizat. Există şi o dorinţă, cred că la nivel global, pentru uniformizarea şi dispariţia acestor elemente de identitate pentru zonele dintr-o anumită ţară. În foarte multe ţări nu se mai găsesc deloc. Noi, spre bucuria noastră, în România s-au mai păstrat extrem de multe lucruri frumoase, valoroase, legate de partea spirituală, pe care alţii nu le mai au de mult, de zeci de ani.

            Rep.: - Acolo nu mai au nici costumele, nici tradiţiile, nici credinţa. De exemplu în America. Ce-i poţi spune cuiva care vrea să te conginvă, care afirmă despre credinţa noastră că nu mai e bună.

            Alexandru Pugna: - Ar fi şocant pentru noi, pentru că neamul acesta al nostru, al românilor, neam născut creştin, pentru că suntem printre puţinele popoare care atunci când am venit pe lume ca neam am fost deja creştini şi acest lucru se vede. Puterea credinţei la noi, la români, este una extraordinară. De aceea am şi reuşit să răzbatem peste toate greutăţile, toate vicisitudinile istoriei, un neam răstignit aici, pe Crucea istoriei, între mari imperii. Iată, am rămas noi aici, o oază de latinitate, tocmai pentru că am avut credinţa puternică.

            Rep.: - Pentru că la ceas aniversar întotdeauna amintirile vin, ce şi-a dorit copilul din Căian când a pornit în lume şi unde a ajuns Alexandru Pugna, dacă este mulţumit de ceea ce a realizat. Ai un discurs extraordinar, ştii cel mai bine satul tradiţional şi cultura din judeţul nostru, dar ce ţi-ai dorit tu când erai mic?

            Alexandru Pugna: - Când eram mic îmi doream să ajung profesor. Acesta a fost visul meu, să ajungă profesor şi să mă reîntorc în satul copilăriei mele, la Căianu Mic. Am fost profund legat de satul meu, de familia mea, de oamenii acelui ţinut şi, sigur, iubeam foarte mult cântecul. Îmi plăcea să cânt de mic, de la grădiniţă. Din primii ani de şcoală eram nelipsit de la toate serbările şcolare, iar visul meu era să ajung profesor, dar nu întotdeauna ţi se împlineşte visul total şi cred că Dumnezeu are cu fiecare dintre noi un plan. Cu mine a fost acest plan al misiunii pe care am primit-o de a duce mai departe cântecul oamenilor din mijlocul cărora m-am ridicat, al moşilor şi strămoşilor noştri, de acolo de pe Valea Ţibleşului şi din acest ţinut al judeţului Bistriţa-Năsăud. Nu a fost uşor, a fost un drum greu. În acea perioadă era extrem-extrem de greu să ajungi să cânţi la radio.

            Rep.: - Nu te puteai promova singur, nu aveai aceste reţele la îndemână...

            Alexandru Pugna: - Nu erau nici atâtea televiziuni. La Televiziunea Română era o singură emisiunea de folclor – „Floarea din grădină” – unde se ajungea foarte greu. Vreau să-ţi mărturisesc că, după ce am ajuns la şcoli, la Bistriţa, am văzut un anunţ prin care cei care doreau erau invitaţi la Ansamblul „Cununa de pe Someş”. A fost un concurs pentru cei care doreau să intre ca dansatori, solişti sau instrumentişti. Am participat la acel concurs, au fost multe peripeţii. Eram destul de slăbuţ şi micuţ, iar maestrul Corneliu Botoş când m-a văzut m-a întrebat ce caut acolo. I-am spus că am venit şi eu la concurs. Mi-a spus că sunt prea mic şi că eu trebuie să merg la Casa Tineretului. Eram în clasa a -.a. Unul dintre dansatori i-a spus domnului Botoş că, dacă tot am mers până acolo, să mă asculte. M-a lăsat să cânt şi eu am început cu o doină. Când m-a auzit cum doinesc a venit la mine – parcă acuma-l văd – m-a prins de piept şi m-a întrebat de unde iese acest glas că eu nu am decât un pic de piept. Mi-a spus să nu mai merg la Tineret să rămân la Casa de Cultură.

            Rep.: - Şi a fost începutul unei cariere frumoase.

            Alexandru Pugna: - Da, a fost începutul unei cariere frumoase, împreună cu doamna Elvira care ne-a îndrumat şi alături de care m-am format ca interpret. Am văzut ce trebuie să fac, apoi am participat la foarte multe concursuri şi festivaluri interjudeţene de folclor unde am fost întotdeauna laureat şi, sigur, mi-am trimis cântecele, după ce le-am cules, deja terminasem liceul şi lucram ca profesor suplinitor la Căianu Mic şi la Căianu Mare. Din banii de pe primul meu salar mi-am cumpărat un casetofon micuţ şi am început să umblu prin satele noastre, prin Borleasa, Lunca Borlesii, la Spermezeu la lelea Victoria Măierean, la ceteraşul Sâma şi i-am înregistrat e toţi cu zicări, cu cântări de la noi, pe care le-am trecut prin sufletul meu, le-am trimis la Bucureşti şi am aşteptat trei ani de zile să primesc răspunsul, să văd dacă se aprobă sau nu. Atât trebuia să aştepţi. Erau atât de mulţi artişti şi un singur studio. Dar era o comisie extraordinară formată din specialişti în folclor – doamna Emilia Comişel, Tiberiu Alexandru, Alexandru Amzulescu – folclorişti care lucrau la Institutul de Folclor şi pe care nu puteai să-i păcăleşti că tu cânţi de pe Valea Ţibleşului. Ei ştiau exact dacă cântecul e de acolo sau dacă e cântat şi de altcineva. Aşa am reuşit să realizez primele mele imprimări, după trei ani de aşteptare, după premiile pe care deja le câştigasem. A urmat această carieră extraordinară în ceea ce priveşte promovarea cântecului din judeţul nostru. În 1996, am reuşit, împreună cu Matilda Pascal Cojocăriţa şi Ştefan Cigu, dar în mod deosebit cu sprijinul domnului director de atunci al postului de Radio Transilvania Bistriţa, primul post de radio local, Mircea Bradu, soţul Floricăi Bradu, să reînfiinţăm la Bistriţa o orchestră profesionistă, „Dor Transilvan” atunci, acum „Dor Românesc” şi, sigur, să mă angajez acolo şi să am această frumoasă misiune de a promova folclorul nostru prin acest ansamblu. Sigur, au urmat foarte multe prezenţe la emisiuni TV, la radio, înregistrări radio, înregistrări la televiziunea Română. Pe parcurs, Dumnezeu aşa a hărăzit că am terminat şi Facultatea de Teologie şi mai târziu, iată, m-am implicat şi în viaţa politică a judeţului nostru, tot din dorinţa de a sprijini actul cultural. Am ajuns consilier la Primăriei municipiului Bistriţa, în anul 2000. Timp de două mandate am fost preşedintele Comisiei de Cultură. A fost prima dată când bisericile din Bistriţa au primit sprijin din partea Consiliului Local. Până atunci niciodată nu li s-a dat niciun ban şi ţin minte că atunci a fost anul în care toate cultele religioase sărbătoreau Sfintele Paşti în aceeaşi duminică. Odată la câţiva ani se întâmplă acest lucru şi, toate cultele, indiferent că erau ortodocşi, catolici, neoprotestanţi, au primit sprijin financiar de la Primărie, Uniunea Artiştilor Plastici a primit sprijin de la Primărie, de la Consiliul Local, pentru că, fiind un om care iubesc actul cultural, m-am implicat şi m-am zbătut ca să primească acest sprijin artiştii din Bistriţa. Apoi, au urmat încă patru ani de preşedinte al Comisiei de Cultură la Consiliul Judeţean. Timp de patru ani şi jumătate am fost vicepreşedintele Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud şi am avut în subordine instituţiile de cultură, Spitalul Judeţean, Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi Direcţia Economică din Consiliul Judeţean. După ce am intrat şi în al doilea mandat de vicepreşedinte, mi s-a oferit această şansă, această ocazie, de la lucra la Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale ca secretar de stat. A fost tentant, a fost o ipostază care m-a incitat, mai ales că urma anul în care sărbătoream Centenarul Marii Uniri. Timp de aproape trei ani am fost secretar de stat în Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale. A fost un parcurs pe care nu l-am gândit niciodată. N-aş fi visat, atunci când eram copil, că o să ajung în această mare demnitate în statul român, în Guvernul României, dar Dumnezeu lucrează altfel decât credem noi  şi eu cred că se uită şi la sufletul omului şi la puterea pe care o are de a-şi duce la bun sfârşit misiunea. Nu ştiu. Acesta a fost, poate, destinul meu şi, aşa cum spuneai, astăzi conduc destinele culturii din judeţul Bistriţa-Năsăud, la o instituţie extrem de importantă, Centrul Judeţean pentru Cultură, unde mă voi strădui să-mi duc la bun sfârşit misiunea şi să realizez lucruri frumoase. Avem nevoie de cultură, avem nevoie de actul cultural care întotdeauna face omul mai bun şi dă acea energie de a merge mai departe. În plus, păstrează vii valorile neamului din care facem parte.

            Rep.: - În perioada în care ai fost vicepreşedinte la Consiliul Judeţean, toate instituţiile culturale au intrat în case noi, centrul Cultural Dacia şi Ansamblul „Dor Românesc”, Complexul Muzeal a fost renovat. Acolo este o oază de frumuseţe unde vine foarte multă lume şi să se relaxeze, unde şi noi facem foarte multe filmări.

            Alexandru Pugna: - A fost un proiect extraordinar, cu fonduri nerambursabile, cu fonduri norvegiene, cum sunt ele cunoscute, grant-uri norvegiene, dar şi mutarea Bibliotecii din acea clădire insalubră într-o clădire superbă, iar de la zero, de la iarbă verde, am construit încă o clădire.

            Rep.: - După această perioadă cu virusul prin care am trecut şi s-au tăiat fondurile la toate instituţiile, sperăm să redevenim ceea ce am fost, pentru că judeţul Bistriţa-Năsăud are ce arăta în cultură, are oameni valoroşi pe toate palierele.

            Alexandru Pugna: - Absolut. Şi actul cultural trebuie sprijinit. El nu va aduce valoare financiară niciodată, aşa cum cred unii. Nicăieri în lume nu este aşa. Cultura, educaţia şi sănătatea trebuie sprijinite. Este obligaţia morală a oricărei ţări şi a oricărui neam. Nu se poate altfel şi sigur că, din această perspectivă voi face toate demersurile ce ţin de mine ca judeţul Bistriţa-Năsăud să fie aşezată, atunci când se vorbeşte despre cultura acestui neam, la locul de cinste pe care-l merită. Avem o mare obligaţie faţă de înaintaşii noştri – Coşbuc, Rebreanu, Andrei Mureşanu, Mitropolitul Nicolae Bălan, primul patriarh al României, Miron Cristea, prin mama sa, toţi îşi au rădăcinile aici şi reprezintă pentru noi modele de personalităţi culturale care aparţin acum nu numai românilor ci, aş spune eu, valorilor universale ale acestei lumi.

            Rep.: - Dacă va mai fi realizat şi acest proiect de suflet al tău cu Muzeul în aer liber al judeţului Bistriţa-Năsăud, despre care am mai vorbit, cu siguranţă vom avea foarte mult de câştigat ca judeţ şi sunt convins, luptător cum te ştiu, că se va realiza până la urmă, pentru că suntem pe ultima sută de metri, deja nu prea mai avem case tradiţionale, poate doar meşterii care ar şti să le facă, dar şi ei sunt la o anumită vârstă, pentru că meşterii mai tineri deja nu mai ştiu. Ai emoţii la schimbarea prefixului?

Alexandru Pugna: -Emoţii nu pot să spun că am, însă nu pot să nu recunosc faptul că este „un prag” important pe care o să-l trec, şi că este un moment cu totul deosebit. Este un lucru firesc trecerea anilor. Important este ca ei să treacă cu sănătate şi cu linişte sufletească, cu împliniri.

Rep.: - -Îţi mai aminteşti o zi de naştere de acasă, de la Căian?

Alexandru Pugna: -Trebuie să recunosc faptul că în acea perioadă nu se făcea un eveniment din ziua de naştere. La sat în perioada copilăriei mele, copii nu ştiau de sărbătorirea zilei de naştere. Noi eram cinci copii la părinţi şi numai tata lucra şi aducea bani în casă. Şi acei bani erau puţini, că abea ajungeau de la „plată” la „avans” şi nu puteau părinţii să ne sărbătorească zilele de naştere. Nu-mi amintesc sa-mi fi sărbătorit vreodată la Căian cât am fost copil ziua de naştere…

Rep.: - Ce sunt anii pentru oameni? dar pentru artişti?

Alexandru Pugna: -Cred că sunt “o măsură” a trecerii timpului în primul rând. Sunt dacă vreţi nişte „pietrii de hotar” aşezate pe un drum pe care porneşti la un moment dat şi pe care nu te mai poţi întoarce niciodată. Este dacă vreţi drumul cu o singură direcţie, care pentru unii este mai scurt iar pentru alţii mai lung. Drumul pe care fiecare dintre noi am vrea să-l parcurgem cât mai uşor, să culegem de pe el cât mai multe roade şi la care să „numărăm” cât mai multe „pietrii de hotar”. La fel sunt anii şi pentru artişti, doar că ei, artiştii, pe acest drum împart spre cei ce-i însoţesc, dar şi spre cei ce vin din urmă bucuria artei lor, îşi revarsă sufletul în frumuseţi spirituale ce bucură pe cei din jur. La fiecare „piatră de hotar” însă, stau şi numără bucuriile împărţite prin cântecele sau arta lor.

Rep.: - Ai avut mereu alături o doamnă frumoasă, care a avut grijă să arătaţi impecabil pe scenă. Te-a însoţit dincolo de cântec, cu dragostea ei. Este greu de înţeles un artist?

Alexandru Pugna: -Nu e uşor. Deloc. La început a fost şi pentru ea destul de greu. Anii au trecut însă, şi Jeni, soţia mea, a înţeles că un artist trebuie lăsat să-şi reverse preaplinul sufletului atunci când simte acest lucru. Că nu-l poţi ţine doar pentru tine. Că el trebuie să împartă bucurii spirituale şi altora şi că oriunde s-ar afla, oricât de admirat ar fi, tot acasă se întoarce… Adevărul este că fără sprijinul celei mai importante persoane din viaţa mea nu aş fi reuşit să-mi realizez visul…

Rep.: - Ai rămas în slujba cântecului, deşi puteai să slujeşti la altar. De ce nu ai făcut acest lucru?

Alexandru Pugna: -Dacă nu era cântecul aşa de important în viaţa mea şi aveam puterea să renunţ la el mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu Preot. Încă din anii studenţiei am înţeles că preoţia nu e o slujbă ca oricare alta. Că este o misiune. Că Preotul Îl reprezintă în lume pe însuşi Mântuitorul Hristos şi că este nevoie de mari sacrificii pentru această misiune pe care ţi-o asumi singur, prin propria ta voinţă. Aveam un profesor la Facultate care avea în jur de opzeci de ani şi fiind întrebat despre un aspect al preoţiei, ce trebuie să facă un preot într-o situaţie dată, foarte dificilă, părintele a spus că în orice situaţie când un preot nu vrea să greşească sau nu găseşte o ieşire dintr-o situaţie mai dificilă, să stea şi să gândească ce ar face Mântuitorul Hristos dacă ar fi în locul lui, şi atunci nu va greşi cu siguranţă. Mi-a rămas în suflet acest răspuns al părintelui. Eu cred că Mântuitorul nu ar cânta pe scenă şi apoi ar merge să propovăduiască. Aşa încât nu am găsit în mine puterea să le fac pe amândouă aşa cum există cazuri. Dar fiecare cu credinţa şi ideile sale. E posibil să greşesc eu, dar acum asta cred. Preoţia este o mare misiune asumată de bunăvoie şi din mare dragoste pentru Dumnezeu. Nu un serviciu ca oricare altul. E o mare, foarte mare responsabilitate să fi preot.

Rep.: - Care sunt bucuriile lui Alexandru Pugna ?

-Cântecele, bună înţelegere în familie, momentele de relaxare de la Budurleni şi Căianu Mic, clipele în care văd că din urmă vin tineri valoroşi dornici să ducă mai departe cântecul neamului nostru, aplauzele publicului şi prietenii adevăraţi pe care îi am.

Rep.: -Îţi mulţumesc că ne-ai primit în casa ta.

            Alexandru Pugna: - Şi eu îţi mulţumesc că ai venit şi ai poposit în această căsuţă a mea de la Budurleni, mă bucur că am stat de vorbă, că am depănat amintiri, îţi doresc sănătate, să închinăm un pahar de horincă de la Budurleni, cu plante medicinale şi miere de albine.

            Rep.: - La mulţi ani, Alexandru Pugna! Ţinutul Bistriţa-Năsăud are un nume de care trebuie să avem şi noi grijă, să-l susţinem şi, cu siguranţă, acest pom roditor – Alexandru Pugna – va mai aduce foarte multe roade pentru judeţ.