Un roman al zilelor noastre

Autor a patru romane, două - „Lumină pentru cei singuri”(1975), şi „Iarna e o altă ţară” (1980), - publicate înainte de 1989, alte două - „Martiriul parţial” (1991), şi „Schiţă de portret pentru cap de familie” (1995) - deşi scrise mai demult, apărute târziu, după ce au fost interzise de cenzură, scriitorul Gabriel Gafiţa scrie şi publică în acest an de graţie 2014, după aproape douăzeci de ani antologici de absenţă din planurile editoriale, având în tot acest timp o bogată şi solicitantă activitate diplomatică (ambasador în Canada, Malaysia şi Portugalia, consilier cultural în Marea Britanie), un roman de continuare a propriei linii narative, „Du-te departe de mine”, Editura Nemira, o operă de analiză a societăţii actuale, de introspecţie, de judecare cu umor şi ironie, fine, a vieţii unui personaj, în jurul căruia se ţese toată povestea, cu acea credinţă în creaţie psihologică, de profunzime, menită să facă un roman să trăiască mai mult prin personaj decât prin acţiune.
Într-un recent interviu, pentru presa bistiriţeană, Gabriel Gafiţa însuşi afirma: „Eu am rămas un prozator al realităţii înconjurătoare şi al dorinţei de a oferi o epică foarte clară.”
În „Du-te departe de mine”, titlul conţine un fragment din Isaia, 65:5: „Du-te departe de mine, nu te-apropia de mine, că eu sunt curat...”, devenit şi motto al cărţii, personajul principal este un bărbat, Eugen, care „îşi propune să-şi trăiască viaţa (...): tăcut, retras, discret, eficient (...), să fie cel care nu se vede”. „Cel care nu se vede” era titlul iniţial al manuscrisului romanului scris de Gabriel Gafiţa şi ascunde o existenţă mereu pusă la adăpost. Cu acordul personajului, care face rău celor din jur. Acesta este fost agent secret, care şi-a schimbat numele din Paul Ifrim ( mort la revoluţie), în Eugen Ionescu („trei pagini în cartea de telefon a Bucureştiului”), se re-căsătoreşte cu aceeaşi soţie, Veronica, rămasă văduvă după ce fostul soţ a căzut în revoluţie, e om de afaceri, pe stil nou, şi o adoptă pe Melinda, de fapt fata lor. Modelul nu este unicat, pentru că şi prietenul lui, Titi Vrej, fost Constantin Vasilescu, trăieşte aceeaşi schimbare de identitate, într-o societate nouă.
În familie, Eugen are cele mai mari probleme cu Melinda („fată frumoasă, dar cam prostuţă”), absolventă de „o facultate nebuloasă, numită Ştiinţe Comunicaţionale, la o universitate particulară, unde profesorii veneau cu intermitenţe, iar examenele se plăteau”. Soţia, Veronica, farmacistă, este tipul de femeie comodă pentru orice bărbat ce-şi doreşte linişte acasă, nu creează niciun fel de problemă, dimpotrivă, este atât de înţelegătoare şi indiferentă, încât Eugen acceptă propunerea Claudiei, secretara, ceea ce împlineşte triunghiul amoros al romanului: „Dumnezeu îl binecuvântase cu o soţie şi cu o iubită cât se poate de confortabile amândouă, care se completau una pe alta în chip nesperat de simplu, de parcă s-ar fi înţeles cum să-i ofere lui o viaţă armonioasă, calmă şi senină.”
Lungul drum al lui Eugen către anonimat, un alter-ego, odată cu ieşirea lui din scena pe care erau lumini, conţine munca la firma privată, care a preluat profilul fostei activităţi, dinainte de revoluţia din 1989, cu vânzări de armament, prin Africa, America, multiplicând hârtii şi sporind bani, reuşita de-a o aduce pe Melinda acasă, după ce fusese prietena unui depravat, Cosmin, de condiţie inferioară ei, apoi a lui O. Ciutură, cu mult mai bătrân decât ea, 20-25 de ani, „profesor de morală socială, eseist şi autor de cărţi, gropar al comunismului din România şi demascator al Securităţii”, căruia îi sunt prezentate fişe ample din dosarul de la Securitate şi care până la urmă este şantaşat şi nu obţine postul de ambasador în Paraguay.
Cartea lui Gabriel Gafiţa este şi cartea lui Eugen, cu povestea lui spusă „de o străină gură”, care este a naratorului ce reuşeşte să-şi facă prezenţa atât de pregnant, aproape de tăria unui alt personaj, din umbră. Este un roman ce se apropie de România, venind din afară, odată cu călătoria cu avionul, de la începutul cărţii, cu acele scene de recunoaştere a comportamentului românesc prin lume, când Eugen intuieşte traficul de droguri a celor doi tineri, cu care călătorea de la Montreal şi faţă de care n-a scos o iotă româneşte, lăsându-i să-l înjure în voie, până ce i-a demascat pe aeroport în Londra, înainte de îmbarcarea pentru Bucureşti.
De asemenea, „Du-te departe de mine” este o carte ce poate fi citită în mai multe feluri: ca cerc şi cercuri concentrice, pentru că povestea mare, a personajului principal, cuprinde şi le înghite pe celelalte poveşti de viaţă, trăind din şi cu ele, ca pătrat, pentru că rama de contur este fixă, bine asigurată, ca să poată susţine un set de rame mai mici, pe principiul povestirii în povestire, ca linii paralele, ample, ce dezvoltă planuri narative distincte, cu care începe fiecare capitol, întâlnindu-se mai apoi în destinul comun, sau chiar ca fascicul cu raze ce pornesc dintr-o singură gândire unificatoare. Apoi, este o carte cu toate componentele lumii în care trăim, cu bune şi rele, este o societate în miniatură, specifică perioadei postdecembriste.
Primul gând, de după lectură, a fost acela că acest roman reia, într-o bună tradiţie românească, romanul de analiză psihologică interbelică, îl dezvoltă şi îl duce mai departe, pe linia Ivasiuc, Preda, Gabriel Gafiţa (sic!), cel din „Iarna e o altă ţară”, cu un subiect atât de familiar omului „de sub vremi”. Al doilea gând conţine convingerea că romanul se pretează şi merită din plin o ecranizare de succes. Şi oare nu este şi acest aspect o probă de valoare a unei opere narative?!...