VASILE V. FILIP: VACANȚELE ELEVULUI CARE AM FOST

Menuț Maximinian

N-am fost cel mai cuminte elev, dar am iubit școala la toate nivelele ei. Iubirea pentru vacanțe, pentru cea mare, îndeosebi, identificată treptat cu solstițiul fericirii tinerești, cu însuși sesnsul rotirii ciclului anual, a crescut progresiv pe măsură ce școala m-a îndepărtat de casă.

Vacanțele școlii din sat nu mă scoteau prea mult din ciclul vieții obișnuite. Iar dacă o făceau, era spre un adaos de obligații prea puțin plăcute, de muncă la câmp, la colectivă, tot mai aproape de ritmul adulților. În așa fel încât, la un moment dat, am avut o dispută spontană cu alți colegi de clasă, întâlniți în timp de vacanță câmp: Unde-i mai bine? La școală, cu obligațiile de învățat, cu amenințarea notelor și respectarea disciplinei severe (așa era atunci!), sau în vacanțe, cu obligațiile de muncă impuse de părinți? Ce-am observat încă de atunci a fost că cei care erau mai buni la carte preferau școala, ceilalți – munca după modelul celor mari, specifică vacanțelor. Îmi amintesc că abia așteptam începutul clasei a VIII-a (deci, sfârșitul vacanței de vară), că aveam toate caitele și rechizitele pregătite (luate de la librăria din Beclean) încă dinainte de 23 August (sărbătoarea națională de atunci); că în dimineața zilei de 15 septembrie, când începea școala, m-am trezit înainte de 5 și am ajuns la școală înainte de 7 (abia se făcuse ziuă), ca să-mi ocup un anume loc în bancă.

Dar lucrurile s-au schimbat radical odată cu primul an de liceu, aflat la mai bine de 150 de km de casă. În zona de munte, umbroasă și rece unde făceam liceul, unde soarele apunea iarna înainte de ora două, visam doar câmpurile însorite ale verii de la noi, lanurile nesfârșite de grâu de un galben ce-ți săgeta ochii, sau de maci cu flori roșii, ce se transformau mai apoi, prin august, într-o mare de măciulii coapte, sunătoare, numai bune de tăiat și de răsturnat în gură când ieșeai din apa Someșului. Nici munca la grădina de legume a CAP-ului, aflată tot în lunca râului, alături de femeile din echipă (mereu vesele, bârfitoare și cârtitoare față de cei ce nu erau de față) nu mi se mai părea tocmai un supliciu. Și nici făcutul fânului, pe căldurile din iulie. (Poate doar săpatul, „căpălitul” lungilor rânduri de porumb, de ardei, roșii sau ce-o mai fi fost.) Și nici alături de tata, în „echipa pomicolă”, cu pompa de stropit în spate, nu mi se părea greu, pentru că aici pauzele de somn la umbra merilor erau lungi, cică impuse de procedura de a nu stropi la peste 25 de grade. (Mult mai greu, însă - alături de tata și de colegii lui de echipă - la cosit!)

Abia în ultima vacanță de liceean (cea dinspre anul V) am reușit să-mi conving părinții să mă mai lase câte o zi acasă, pentru pregătirea Bac-ului și a admiterii la facultate. (Mai degrabă un pretext pentru citit...)

În aceste condiții, ce dulce era sunetul clopotului de la biserică, ce vestea că urmează o duminică sau vreo altă sărbătoare! Care însemna, de obicei, nu doar slujba de la biserică, din prima parte a zilei (vacanța mea începea de obicei mai târziu, odată cu prăznuirea lui Petru și Pavel, când se mai scoteau și icoanele în țarină), ci și expedițiile în ceată spre apa caldă a Someșului, de după-masa (sau, mai rar și prin excepție – la Lacul Căianului, dar asta dura o zi întreagă); iar mai spre seară - partidele de fotbal din curtea școlii (urmate de „împăcarea” părților în jurul unei sticle de apă minerală cu sirop, în parc), apoi filmul de după lăsarea întunericului, la Cămin, după care – dacă te știai descurca – o conduceai până acasă tocmai pe fata care-ți plăcea...

Între 1 și 15 august, locul filmului cam era luat de biserică, de participarea la paraclisul Maicii Domnului, după care cete-cete de femei și fete se îndreptau spre casele lor cântând: „O Marie!/ Maică Sfântă!/ Toată lumea ție-ți cântă:/ Maaaria!...”

Poate nu chiar în fiece vară, dar cel puțin într-una din ele, îmi amintesc să fi organizat – noi, tinerii liceeni - un spectacol de poezie, la Cămin, cu versuri din Coșbuc și Goga, chiar cu o mică piesă de teatru. Spectacol care a rămas în mintea unora până azi.

Dar marele eveniment al fiecărei veri era de obicei Balul, organizat de tinerii fiecărei comune, cu formație muzicală de la oraș, la care participau „lătureni” din toate satele din preajmă, mergând pe jos, în cete (la Căian – peste deal, prin poiene și păduri, că nici potecă nu era). Acolo puteai cere voie să dansezi cu fata ce-ți plăcea (nefiind, de obicei, refuzat!) chiar dacă aceasta fusese invitată la acel dans de un altul, mai rapid; sau așteptai să vezi cine te invită (și dacă...) la Damen-Tangó/ Vals. Iar în pauza de cca două ore din preajma miezului de noapte erai invitat, de obicei, alături de alți câțiva „lătureni”, la masă la vreun prieten localnic (prietenă?); rămânând dator cu aceeași atitudine ulterior, când deveneai gazdă.

În anume localități, balul se lega de vreo anume dată, de vreo sărbătoare religioasă (ce marca haramul bisericii din localitate). De exemplu, la Dumbrăvița (Diug), balul avea loc în seara Sfintei Marii Mari (15 aug.), pe când la Perișor (Curtuiuș) – în seara Sfintei Marii Mici (8 septambrie), bal cu care se cam și încheia respectivul sezon.

Toate treceau în amintire și începea lunga așteptare de peste anul școlar...

„Marea vacanță” de la sfârșitul vieții active, pensia, adică, e frumoasă și ea, dar are acest mic neajuns: nu mai are baluri; nici gașca de prieteni, nici așteptarea înfiorată a ceea ce va fi...