Vasile Vidican: Despre frumusețile uitate ale satului românesc

Risipindu-și cu prisosință energiile în domenii  spiritual eterogene, Menuț Maximinian probează din când în când faptul că risipa aceasta nu este una de suprafață, nu face lucrurile, altfel spus, doar de dragul de a fi făcute. Personal, am fost mereu surprins de aparenta ușurință cu care Menuț reușește să-și drămuiască timpul și să se ocupe de atât de multe lucruri deodată. Apare, așadar, la Editura Charmides (Bistrița, 2021) volumul amplu „Frontiere etnologice”. Cartea, deși constituită din texte aparent diverse, urmează o linie diriguitoare, anume aceea a ilustrării obiceiurilor și tradițiilor poporului român și ale județului Bistrița-Năsăud. Aș spune că prin însăși natura ei, cartea poate fi considerată una manifest, demersul etnologului fiind aici nu doar de inventariere și ilustrare ci și un apel pentru prezervarea tradițiilor, a esteticii populare.

Volumul este gândit de autor ca având nu mai puțin de treisprezece părți. De la texte ce au în vedere mari precursori ai etnologiei românești, la portrete ale unor renumiți artiști populari sau revizitarea gastronomiei tradiționale, cartea reprezintă fără îndoială un periplu prin lumea satului românesc, cu frumusețea și pacea lui, cu resursele sale estetice și spirituale inepuizabile. Din trecerea aceasta în revistă nu aș omite atenția cu care autorul se apleacă asupra interferențelor civilizației în lumea aceasta liniștită. Vom vedea că nu de puține ori, etnologul constată, cu o greu disimulată amărăciune, pervertirea acestei lumi, a spiritului ei, consecință a „modernizării” cu sau fără rost.

În aceste condiții, este cumva de la sine înțeles faptul că etnologul se desprinde de făgașul cercetării imparțiale, devenind pe alocuri un veritabil militant pentru conservare și valorificarea acestui patrimoniu estetic inestimabil. Scriind, bunăoară, despre poetul Vasile Alecsandri, etnologul susține că „pentru a ne cunoaște mai bine trecutul ar trebui să promovăm mult mai mult lirica populară în școală, acest segment al literaturii fiind atins doar secvențial.” (p. 16) Dincolo de pertinența afirmației, aș adăuga faptul că nu doar învățământul suferă de acest gol, ci cultura și chiar societatea însăși. Este o discuție amplă aici, pe care n-o voi deschide în textul de față.

Aș remarca, pe lângă iscusința pe care a dobândit-o Menuț Maximinian în studierea fenomenelor etnologice și etnografice o semnificativă maturizare atât a tonului cât mai ales a viziunii. Probabil că urmarea observării îndelungate a fenomenului a dus, în cazul lui la o așezare a observațiilor, o maturizare, cum spuneam, a constatărilor. Dacă adăugăm aici scurte pasaje în care scriitura este marcată de o discretă nostalgie pentru lumea satului și valorile ei aproape uitate, avem rețeta unei scriituri nu doar consistente ci și savuroase.

Sigur, minuția observației, atenția la detalii este prezentă și semnificativă. Pentru etnolog, un album precum cel al lui Ștefan Tatay, „Portul popular năsăudean”, constituie nu doar prilej al observațiilor amănunțite și al studiului, ci chiar o succintă punere în lumină a evoluției portului popular năsăudean: „Observăm în album evoluția costumului, cei mai înstăriți adăugând câte un element de noutate, cum ar fi haina de piele sau cojocul, ce le purtau peste cămașa tradițională, sfeterele din lână, (...). Urmărind aceste fotografii, vedem femeile ce înlocuiesc zadia cu șorț, dar și ștrimpii de lângă, apoi păpucii.” (p. 55)

Trebuie spus faptul că Menuț Maximinian nu se mulțumește cu o (succintă sau nu) cartografiere a obiceiurilor și a creațiilor populare, demers măcar parțial valid altfel, din punct de vedere etnologic. Nu, autorul este aici un bun exemplu a ceea ce am putea denumi apropierea de om a demersului hermeneutic. Ca orice știință sau disciplină de studiu, etnologia este dispusă oricând riscului unei excesive abstractizări, a punerii între paranteze a sursei, a individului (sau a comunităților) creator sau păstrător al unor obiceiuri străvechi. Firește, în alte contexte, o atare omisiune este oportună și dezirabilă. În ceea ce privește etnologia însă, distanțarea de uman, de trăire autentică, reprezintă o sărăcire a conținutului ce-i periclitează înseși fundamentele.

Din motivul expus pe larg mai sus, consider că efortul lui Menuț Maximinian este lăudabil și oportun. Scrierile de factură etnologică ale acestuia par să aibă menirea de a „individualiza” și de a „umaniza” arta populară, de a ne apropia și face cunoscute (înțelese) datinile și riturile poporului. „Câți mai cunoaștem cu câtă trudă, amestecată cu sentimentul de dragoste și nerăbdare, lucrau bunicile noastre la războiul de țesut în lungile nopți de iarnă, pentru a termina hainele pentru membrii familiei în timp util pentru sfintele sărbători?” (p. 72)

Cred că titlul volumului este ales în mod inspirat. Există (cititorul le va putea observa cu ușurină, parcurgând volumul) o serie de granițe la care etnologul face (direct sau indirect) referire: cea dintre autentic și kitsch, dintre rural (cu comorile sale) și urbanul care-i pune în pericol statornicia obiceiurilor străvechi etc.

Volumul lui Menuț Maximinian este interesant și plăcut lecturii, în același timp. În pofida volumului de lecturi care se întrevăd pe alocuri ale autorului, acesta își concepe textele în așa fel încât ele să nu epateze printr-o terminologie care să ne trimită în permanență la DEX. Căci miza nu se găsește în parada cunoștințelor etnologului, ci în apropierea etnologiei de cititor, de a-i facilita acestuia accesul la frumusețea culturii și lumii satului.