Verdele înserării

În cupa nopţii,

verdele înserării

curge de pe deal.

Enunţul ,, când se îngână ziua cu noaptea”, se asociază în memoria mea cu anii copilăriei şi cu lumea basmului.

În luna mai, când mişcarea clorofilei devine un neastâmpăr în bacovianul ,,verde crud”, înserările îţi oferă un spectacol pe care nu-l poţi gusta decât la faţa locului, sau pe teren, cum s-ar spune.

Când înserarea se lasă peste dealurile Malinului, umbrele ei coboară printre pomii livezilor ca nişte valuri, în care negrul prevestitor al nopţii se contopeşte cu verdele ierbii ,într-o avalanşă pornită spre vatra satului.

La picioarele mele, verdele ierbii, pe lângă mine valul de umbre de aceeaşi culoare, parcă mă alungă din spate. Îmi vine să mă uit în urmă simţindu-mă urmărit de ţâşnirea frenetică a clorofilei. Înot prin apele verzi ale serii. Talazurile verdelui se amestecă cu negrul nopţii care se apropie, se loveşte de mine, ca valurile unei mări care îşi trimite degetele umede spre ţărmuri.

Dacă m-aş opri din mers, aş putea fi confundat cu trunchiul unui copac care salută soldăţeşte coborârea înserării de pe dealuri. Fără să vreau prezint onorul în cinstea nopţii tot mai apropiate, tot mai evidente.

Doar lătratul unui câine mă scoate din acest pastel al verdelui de primăvară. Mă apropiu de casă, trec pe lângă fântâna în care se colectează apa venită de departe, de la izvorul de deasupra satului. Auzeam eminescian : ,,apele plâng clar izvorând în fântâne”.

Sus pe cer stelele îşi scapără amnarele. Ochii nopţii se deschid şi se oglindesc parcă înecaţi în apa fântânii. Verdele crud suspină printre ierburi, printre ramuri.

Când am ajuns acasă, sub lumina becului de deasupra uşii, mi-am privit cu atenţie îmbrăcămintea. Se făcuse şi ea verde? Începusem şi eu să devin o fiinţă vegetală, un fiu al verdelui sau scăpasem cu bine, fără urmări cromatice trecând prin tunelul verdelui crud al înserării.