Viaţă de slugă la… nimicuri

Prinţul de Conde al Franţei se hotărî să dea o serbare în cinstea Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea. Oaspeţii au fost serviţi în pavilionul-seră, plin cu narcise galbene, deşi afară era un ger năprasnic. Toate cu dichis, că nu în orice zi îţi vine regele la masă, nu? Dar uite că s-a întâmplat o…nenorocire: la două mese, n-au ajuns frigăruile. Ce ruşine! Aţi fost la vreo nuntă şi s-a întâmplat să nu ajungă mâncarea? Înseamnă că vă daţi seama, dar înmulţit cu o sută . N-au fost destule, ca să vorbim româneşte.

Vatel, majordomul prnţului, nu-şi mai putea reveni după catastrofica întâmplare ce-l făcuse de ruşine pe el mai ales, dar şi pe prinţ. Nu mai dormise de douăsprezece nopţi de atâtea griji cumplite ce-l împresurau şi… uite! Repeta în neştire: „Mi-am pierdut onoarea! Nu voi putea supravieţui unei asemene aruşini.”

A venit însuşi prinţul să-l consoleze pe slujitorul său: „Vatel, e foarte bine totul! Toate au fost cum nu se poate mai frumoase!” Dacă regele a fost mulţumit, mare pagubă că unor tâmpiţi nu le-au ajuns frigăruile! Ghinioanele s-au ţinut însă lanţ. Focul de artificii planificat n-a putut avea loc din pricina vremii urâte şi a norilor. La ora patru dimineaţa, Vatel aştepta să vină furnizorii de peşte. N-a venit decât unul. Ziceau că nu s-a prins peşte. La ruşinea dintâi se adăuga acum alta. Urcă în camera sa şi proptindu-se în sabie, precum Bruttus la Philippi, îşi luă viaţa.

Peste două ceasuri, furnizorii de peşte au sosit cu toţii, dar când l-au căutat, l-au aflat tătziu într-o baltă desânge.

x x

Pentru ce şi cui îi închinăm viaţa? Doamne al îndurărilor şi a toată milostivirea, HRISTOASE Dumnezeule, iartă-ne puţina minte, nimicul căruia îi consacrăm această comoară dumnezeiască, numită „Viaţă” şi pe care Tu ne-ai dăruit-o!