Casa Regală Britanică, Prințul Charles și lumea Bizanțului

Familia Regală din Marea Britanie este una dintre cele mai importante și cunoscute monarhii din toate timpurile. Din anul 1917  regele George al V-lea (1910-1936) a schimbat numele Casei Regale în „Windsor”, denumire păstrată până astăzi. Actuala deținătoare a tronului este și cel mai cunoscut monarh contemporan, regina Elisabeta a II-a. Aceasta a fost căsătorită cu ducele de Edinburg, Filip, recent decedat la 9 aprilie a.c.  Trecerea din această viață a prințului consort al Marii Britanii, soțul Reginei Elisabeta a II-a, a oferit un bun prilej presei din întreaga lume de a rememora aspecte ale vieții celui care a plecat spre zările veșniciei, dar și a relațiilor Familiei Regale Britanice cu monarhiile din spațiul european răsăritean,  respectiv cu cele din Grecia, Rusia  și România. Prințul Filip s-a născut în 10 iunie (28 mai s.v.)  1921 în insula Corfu, ca singurul băiat al prințului Andrew al Greciei și Danemarcei și a prințesei Alice de Battenberg, moștenind titlul princiar al tatălui său. A fost văr primar cu regina-mamă Elena a României, fapt ce explică legătura foarte apropiată a acestuia cu Regele Mihai I al României. Cotidianul Daily  Mail din Marea Britanie a publicat la momentul morții prințului Filip, certificatul de naștere și botez al acestuia, scris în limba greacă aristocrată (katharevousa) conform tradiției elene, de preotul ortodox Spiridon Tryfonas. Botezul a fost săvârșit în capela vilei Mon Repos din insula Corfu în 24 octombrie 1921.  În acest act sunt menționați părinții pruncului nou botezat: prințul Andrew, fiul regelui  George I al Greciei și prințesa Alice, strănepoată a reginei Victoria a Marii Britanii. Numele a fost ales de nașa de botez, regina mamă Olga a Greciei, văduva regelui George I, reprezentată de nepoata sa, prințesa Olga, fiica prințului Nicolae al Greciei și Danemarcei.  Prințul Filip a trăit puțin timp în Grecia ortodoxă, aproximativ un an și jumătate, evenimentele politice obligându-i familia să ia calea exilului în Europa Occidentală.

 Așa cum am arătat, prințul Filip și Mihai I al României, au fost foarte apropiați unul de altul, întrucât Filip și mama lui Mihai I, Elena,  erau veri primari.  Numeroase fotografii din perioada vacanțelor îi arată pe cei doi tineri pe domeniile regale de la Sinaia sau Mamaia. Cu  prilejul căsătoriei prințului Filip cu prințesa Elisabeta, actuala regină a Marii Britanii, în noiembrie 1947, Mihai I de România o întâlnește pe viitoarea lui soție, prințesa Ana de Bourbon-Parma.  Legăturile Casei Regale din România cu prințul Filip și Regina Elisabeta I au rămas strânse, încât principele Filip i-a fost naș de botez principesei Margareta fiica regelui Mihai I.  Deși a rămas fidel Ortodoxiei, principele Filip a fost nevoit să accepte oficial, în calitate de soț al reginei, confesiunea anglicană, întrucât regina Elisabeta era Guvernator suprem al Bisericii Angliei. Principele Filip a fost un apropiat al mitropolitului  ortodox Antonie de Suroj și deseori era văzut la anumite ceremonii religioase făcându-și semnul crucii după rânduiala Bisericii Ortodoxe, iar mama sa prințesa Alice s-a retras în Grecia unde s-a ocupat cu acte de caritate și filantropice,  fondând în Atena un așezământ monahal, călugărindu-se sub numele de Elisabeta.  Principele Filip fost apropiat și de spiritualitatea Muntelui Athos, fapt dovedit și de  educația dată în acest sens primului său fiu, prințul Charles de Wales, moștenitor al tronului, care se dovedește a fi un mare admirator al spiritualității athonite și ortodoxe în general, după cum vom arăta în rândurile următoare.

Elisabeta a II-a și Filip au împreună patru copii: Charles, Anne, Andrew, Edward. Prințul Charles este următorul moștenitor al tronului. Prințul moștenitor se bucură de o lungă legătură cu România și nu doar din cauza proprietăților pe care le deține în Transilvania, ci și printr-o posibilă linie regală comună, în sensul că regina Elisabeta a II-a și regele Mihai au avut-o ca stră-străbunică pe regina Victoria a Marii Britanii.  Mai mult prințul de Wales a afirmat că are rădăcini în Transilvania, precizând că genealogia lui îl include și pe Vlad Țepeș. În ultimii ani prințul Charles a vizitat România de mai multe ori declarându-se încântat de Transilvania, unde a conservat mai multe case tradiționale prin renovare și a susținut mai multe proiecte axate pe protecția mediului și a agriculturii. De cîțiva ani prințul Charles a devenit un „ambasador” care reprezintă România în afară. În a treia parte a documentarului intitulat „Whild Carpathia”, realizat de BBC,  în care sunt evocate frumusețile  naturale ale României, între care Cimitirul de la Săpânța, Bucovina, Maramureșul, Munții Făgăraș etc, acesta a afirmat: „Poate oamenii nu văd asta, dar România este o țară minunată!”.  Când prințul Charles a vizitat Patriarhia Română la 30 martie 2017 la întâlnirea cu Patriarhul Daniel prințul de Wales a subliniat importanța moștenirii culturale românești și a apreciat receptivitatea României pentru conservarea acesteia. În acest context a fost abordată posibilitatea unei cooperări între Patriarhia Română, Fundația Prințul de Wales și Fundația Pro Patrimonio, în vederea conservării și punerii în valoare a patrimoniului cultural și religios românesc.

Anul trecut de Sărbătoarea Paștilor prințul Charles al Marii Britanii a transmis un emoționant mesaj românilor:„Acum când românii de pretutindeni sărbătoresc Paștele Ortodox, doresc să vă spun cât de mult mă gândesc la dumneavoastră într-unul din cele mai sfinte momente ale anului. Paștele este de regulă momentul în care oamenii se adună, se roagă împreună și reînnoiesc legăturile lor cu comunitatea și religia, din care fac parte. Știu că mulți români din Marea Britanie au sperat să se întoarcă în România de Paște și să fie împreună cu familiile și prietenii lor. În acest an însă, în mijlocul acestei pandemii teribile, care ne afectează pe noi toți, lucrurile normale nu sunt posibile. Știu că este foarte greu pentru noi toți, dar mai ales pentru cei care sunt departe de cei dragi. În același timp știu că mulți români din Marea Britanie joacă un rol indispensabil în sistemul național de sănătate, în căminele de bătrâni și în alte roluri cheie în această criză sanitară fără precedent. Le suntem profund recunoscători și nu am suficiente cuvinte pentru eforturile lor remarcabile care sunt apreciate de noi toți. În ceea ce mă privește abia aștept ca la un moment dat, în viitor, să revin în România, o țară care are un loc atât de special în inima mea, dar și să mă întîlnesc din nou cu membri ai comunității romînești din Marea Britanie. Până atunci nu pot decât să vă doresc Paște Fericit și să vă spun că sunteți în gândurile și rugăciunile mele. Hristos a înviat!”. E binecunoscut faptul că prințul Charles al Marii Britanii are o legătură strânsă cu spațiul românesc, fiind una dintre personalitățile celebre ale Europei Occidentale  din vremea noastră, care prețuiesc civilizația Bizanțului sau spiritualitatea răsăriteană ortodoxă.

Apropierea prințului Charles de spiritualitatea răsăriteană este confirmată și de numeroasele vizite efectuate de acesta în vechile spații ale Imperiului Bizantin. Civilizația Bizanțului a marcat pentru mai bine de un mileniu civilizația europeană. La 29 mai 1453 Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin, cădea în mâinile turcilor conduși de Mehmet sau Mahomed al II-lea, atunci luând sfârșit din punct de vedere politic Imperiul care dăinuise pe Bosfor vreme de mai bine de 1000 de ani. Istoricul britanic Steven Runciman scria cu privire la rolul pe care l-a jucat civilizația Bizanțului următoarele: „Ziua de 29 mai 1453 înseamnă o cotitură a istoriei, înseamnă sfârșitul unei vechi povești, povestea civilizației bizantine. Vreme de unsprezece veacuri a dăinuit pe Bosfor un oraș în care puterile minții stârniseră  admirație, iar învățătura și scrierile trecutului clasic fuseseră cercetate și scăpate de la pieire. Fără ajutorul comentatorilor și al copiștilor  bizantini, puține lucruri am cunoaște astăzi din literatura Greciei antice. Era vorba, iarăși,  de un oraș ai cărui cârmuitori, veacuri de-a rândul, au insuflat și au încurajat o școală artistică fără seamăn în istoria omenirii. O artă care a răsărit din amestecul mereu schimbător dintre simțul grec, rece și cerebral, în raporturile juste dintre lucruri, și sentimentul adânc religios care vedea cum în operele de artă se întrupează ceva dumnezeiesc și cum materia însăși se sfințește. Era, de asemenea, și un mare oraș cosmopolit unde, alături de schimbul de mărfuri, schimbul de idei se împlinea fără piedici și ai cărui locuitori nu se considerau că alcătuiesc o unitate etnică, ci că sunt moștenitorii Greciei și ai Romei, încununați de nimbul credinței creștine. Acum, toate acestea se sfârșiseră.”

Cultura și civilizația bizantină au continuat și după cădera Constantinopolului în spațiul răsăritean european sub forma „Bizanțului după Bizanț”, cum l-a numit istoricul Nicolae Iorga. Prin acest concept Iorga descrie aderarea culturală a țărilor ortodoxe la spațiul cultural bizantin. Din punct de vedere cronologic Bizanțul a succedat Imperiului Roman deschizând o eră nouă în care Creștinismul a jucat un rol important. În ce privește poporul român Bizanțul a avut un rol hotărâtor în continuitatea daco-romană, în consolidarea creștinismului pe teritoriul țării noastre, în procesul de formare a poporului român și a limbii române, în organizarea vieții bisericești. După întemeierea statelor feudale românești începând cu veacul al XIV-lea, întemeiera mitropoliilor și organizarea bisericească s-au făcut în strânsă legătură cu Bizanțul.După cădera Bizanțului domnitorii noștri au considerat că e de datoria lor să continue  spiritualitatea, cultura și tradiția bizantină. Mulți istorici occidentali s-au arătat fascinați de istoria, spiritualitatea și cultura bizantină, încât marile Universități din Europa Apuseană au înființat catedre de Bizantinologie, în special francezii, germanii și englezii. Nume celebre ale istoriografiei apusene și-au închinat o viață întreagă studierii civilizației bizantine: Du Cange, Montesquieu, Charles Lebeau, P.J.B. Nougaret, Carl Hopff, J.B. Bury, Charles Diehl, A.A. Vasiliev, D. Ostrogorsky, Steven Runciman, Donald M. Nicol,  Mary B. Cunningham,  David Nicolle și mulți alții.

În această fascinantă lume a Bizanțului de altădată,  prințul Charles caută să afle răspunsuri menite să-i deslușească adevăratul sens al existenței și a vieții duhovnicești. Cu mai mulți ani în urmă presa britanică a făcut o dezvăluire explozivă, în sensul că moștenitorul coroanei britanice ar fi trecut la Ortodoxie, lucru pe care prințul nici nu l-a confirmat, nici nu la infirmat. Informația are la bază prietenia prințului Charles cu un călugăr român din Muntele Athos. Gestul prințului de a vizita Athosul nu este surprinzător dacă ținem cont de faptul că o parte din Casa Regală a Angliei e legată de Ortodoxie prin prințul Philip, soțul Reginei Elisabeta și tatăl lui Charles, care este grec de confesiune ortodoxă așa cum am arătat. Așadar desele vizite ale prințului în Muntele Sfânt al Bizanțului nu sunt întâmplătoare. Era în anul 2000, în a patra zi după Sfintele Paști, în Miercurea Luminată,  când la chilia părintelui Dionisie Ignat întâistătătorul chiliei Colciu, care ținea de Marea Lavră Vatopedu, a ajuns prințul Charles, care i-a spus Părintelui Dionisie: „Părinte, eu am vizitat România și am rămas impresionat de frumusețea ei. Am fost în multe țări în viața mea, dar România m-a impresionat cel mai mult. Știu însă că, în ciuda acestor mari frumuseți și bogății, pătura populației de jos nu este mulțumită, ci se află în suferință, iar eu sunt hotărât să ajut cât pot, ca poporul român să fie mulțumit de viața sa....Părinte, eu nu sunt ortodox, dar sunt creștin și respect pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul tuturor. De când am cunoscut Biserica Ortodoxă, sufletul și inima mea s-au umplut de o mare bucurie pe care nu am mai avut-o nicicând înainte. Fiindcă sunteți înaintat cu vârsta nu am să vă obosesc mult, vreau doar să vă pun câteva întrebări, în taină, în biserică”.  Apoi părintele Dionisie, care avea peste 90 de ani atunci, s-a retras cu prințul Charles în biserică și au stat la sfat, iar la plecare bătrânul monah l-a binecuvântat pe prinț. Nimeni nu știe ce au vorbit cei doi, dar era clar că s-a legat o prietenie statornică. După această primă întâlnire au urmat și alte întâlniri de taină între cei doi, întrucât prințul Charles revenea la Athos în fiecare an.  La 11 mai 2004 când Părintele Dionisie Ignat a trecut la cele veșnice, între participanții la înmormântarea acestuia s-a numărat și prințul Charles. Efortul depus de acesta a fost foarte mare, întrucât înmormântările în Muntele Athos se săvârșesc în aceeași zi a morții. Acesta a plecat fulgerător la Athos pentru a-și lua rămas bun de la povățuitorul său duhovnicesc din Grădina Maicii Domnului, cum este numit Athosul.

În vreme ce unii intelectuali români dilematici cu ifose europeniste își răstignesc propria Biserică, invocând faptul că vor un „Isus” al lor (filiera Humanitas), altul decât Hristos cel răstignit și înviat propovăduit de Biserică, împroșcând cu noroi credința creștină moștenită prin intermediul civilizației Bizanțului (Ortodoxia), încep străinii să descopere Ortodoxia și să vorbească despre frumusețea spiritualității ortodoxe, a spațiului românesc, a tradițiilor autohtone românești.  Trist, dar adevărat...

                                                                     Preot dr.  Ion Alexandru Mizgan