Vulcanii noroioşi

Întorcându-mă din Delta Dunării, mi-am zis că tot e în drumul meu zona Buzăului şi n-am reuşit niciodată să o văd, chiar dacă se află în România. Auzisem despre un fenomen aproape unic în Europa, şi anume, despre Vulcanii noroioşi. Cu aer condiţionat în maşină şi muzică plăcută de vacanţă, ne-am îndreptat spre acea zonă a Buzăului.

La 20 km de oraşul Buzău, pe malul drept al râului cu acelaşi nume, pe un drum asfaltat ce duce dincolo de munte, spre Braşov, se opreşte în comuna Berca, care îşi împarte cu comuna Beceni satele şi cătunele împrăştiate, în marea lor majoritate, printre coline cu vegetaţie sărăcăcioasă.

Nimic din peisajul dezolant de acum nu mai aminteşte de pădurile de foioase ce acopereau odinioară versanţii.

Oamenii din aceste locuri au învăţat să facă câte puţin din toate: păstorit, agricultură, pomicultură şi viticultură.

Viaţa a fost, pe aceste meleaguri, grea. Pe timp de secetă, apele sărate cu gust de sălciu se pierd în adâncuri, iar versanţii despăduriţi o iau la vale, după o ploaie torenţială.

Resursele subsolului, argilele şi nisipurile, balastul, au fost exploatate intens încă din cele mai vechi timpuri.

Adevărata comoară ascunsă de milioane de ani în pântecul pământului o constituie zăcământul de petrol şi gaze, îngropate în păturile de sedimente, care apar în lungul Subcarpaţilor din Valea Jiului, până la Valea Slănicului şi Buzăului. La aproape 12 km de Berca, după câteva minute de mers printre fâneţe, apar nişte formaţiuni ciudate, rupte parcă dintr-o altă lume… Un peisaj lunar îl întâmpină pe călătorul care îndrăzneşte să treacă pe celălalt mal al Buzăului şi să urce pe drumul pietruit ce şerpuieşte spre nord, către Policiori…

După zgomotele ciudate, ca nişte „pocnituri”, înfundate, grave, pe care le scot gazele când scapă din noroiul care clocoteşte leneş, în craterele ridicate în jurul punctului de emisie, localnicii le mai spun „pâcle” sau „fierbători”.

Nu din întâmplare, localnicii au botezat platoul de sub dealul Balaurului „Pâclele Mari”. Un platou sterp, plin de crăpături de uscare, presărat cu o mulţime de cratere mici şi mari, unele care au chiar peste trei metri înălţime, din care se revarsă neîncetat „râuri de noroi”.

Acelaşi peisaj te întâmpină şi la „Pâclele Mici”, aşa cum se numeşte cel de-al doilea platou aflat la Scorţoasa, undeva spre nord şi la care ajungi după alţi doi kilometri parcurşi pe acelaşi drum pietruit, de la Berca.

Structurile cu forme halucinante, care-ţi dau impresia irealului, te simţi pe altă planetă, străină, stranie, săracă, fără vegetaţie, pustie, nelocuită, deci, structurile s-au format pe seama noroiului gri, antrenat spre suprafaţă de gazele naturale în lungul unor falii profunde, care taie transversal una dintre cele mai impresionanta structuri petroliere şi gazefiere din această regiune: Sătuc – Berca – Arbănaşi – Niculeşti.

Din frământarea noroiului format la contactul apelor freatice cu rocile argiloase din adâncuri şi strania bolboroseală a bulelor de gaz cu iz de petrol, de fiecare dată, se mai naşte o nouă formă, la fel de stranie…

În acest loc unic în România, natura experimentează sub ochii noştri, iar limita dintre real şi ireal îşi pierde consistenţa până la dispariţie.

Foto: Ghe. Toxin