70 de ani de la moartea prozatorului şi dramaturgului Liviu Rebreanu

Marele scriitor Liviu Rebreanu s-a născut în satul Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud. După efectuarea studiilor gimnaziale la Năsăud şi Bistriţa (1895-1899), a urmat Şcoala superioară militară din Sopron (Ungaria) şi Academia Militară "Ludoviceum" din Budapesta (1903-1908).

Ajuns ofiţer în armata austro-ungară, a fost trimis, în 1908, la garnizoana honvezilor regali din Gyula, de unde a demisionat, în acelaşi an, în urma unui conflict cu autorităţile. În 1909 a participat la serbările "Astrei", unde a cunoscut numeroşi scriitori din ţară, cu ajutorul cărora a trecut munţii, stabilindu-se la Bucureşti. La 15 februarie 1910, la cererea guvernului ungar, a fost încarcerat la Văcăreşti şi extrădat, apoi închis la Gyula până în august 1910.

A fost secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova (1911-1919) — unde a întâlnit-o pe viitoarea sa soţie, actriţa Fanny Rădulescu.

A fost secretar (1914), vicepreşedinte (1923) şi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (ales în 1925). În această calitate a participat la diverse manifestări literare din ţară şi străinătate (delegat la Congresul internaţional al scriitorilor şi Congresul autorilor dramatici). A mai fost şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1928-1930 şi 1940-1944); preşedinte al Asociaţiei pentru educaţia poporului.

A debutat în revista "Luceafărul" (la 1 noiembrie 1908), a colaborat la "Convorbiri critice" (în paginile căreia a debutat în 1909 cu nuvela "Volbura dragostei (Cântecul iubirii)"), "Lumina", "Flacăra", "Revista idealistă". Revenit la București în 1910, după detenţia de un an de la Gyula, şi-a continuat activitatea jurnalistică la "Rampa", "Viaţa românească", "Adevărul" şi a editat împreună cu Mihail Sorbul revista de teatru "Scena" (la 15 septembrie 1910). În 1919 a început colaborarea la cenaclul şi revista "Sburătorul", cu cronici de teatru şi nuvele.

De asemenea, a condus și revistele de mare prestigiu "Mişcarea literară" (1924-1925) şi "România literară" (1932-1934).

Editorial a debutat cu volumul de nuvele "Frământări" (1912), urmat de volumele "Golanii" (1916), "Mărturisire" (1916), "Răfuiala" (1919), în care sunt adunate schiţele şi nuvelele publicate deja în periodice.

Gloria literară a lui Rebreanu s-a datorat romanului "Ion" (1920) — prima versiune a acestuia fiind finalizată în timpul ocupaţiei germane—, roman pentru care scriitorului i-a fost acordat Premiul "Năsturel-Herescu" al Academiei Române.

Succesul de care s-a bucurat primul mare roman al său a fost susţinut şi de următoarele: romanul psihologic "Pădurea spânzuraţilor" (1922) — Marele Premiu al romanului al Societăţii Scriitorilor Români; "Adam şi Eva" (1925), "Ciuleandra" (1927), "Crăişorul" (1929), "Răscoala" (1932), "Jar" (1934), "Gorila" (1938), "Amândoi" (1940). În paralel a scris şi piese de teatru — "Cadrilul" (reprezentată în premieră în 1919), "Plicul" (1923), "Apostolii" (1926)—, considerate de unii critici şi istorici literari sub nivelul artistic al romanelor.

Merită menţionate şi alte opere ale sale: "Calvarul" (1919), "Răscoala moţilor" (1919), "Norocul" (1921), "Cuibul viselor" (1927) — nuvele şi schiţe, "Cântecul lebedei" (1927), "Metropole. Berlin. Roma Paris" (1931). A tradus mult din Gorki, Cehov, Tolstoi, Balzac, Prevost, Zola, Nietzsche.

A mai fost distins cu Premiul naţional pentru proză (1929).

Membru al PEN-Clubului (1933); membru titular (ales la 25 mai 1939) al Academiei Române, unde a ţinut, în 1940, celebrul discurs de recepţie "Laudă ţăranului român".
Prin întreaga sa operă romanescă, mai ales prin capodoperele sale — "Ion", "Pădurea spânzuraţilor", "Răscoala"—, Liviu Rebreanu rămâne în istoria literaturii noastre drept creatorul romanului românesc modern, el "fiind în proză ceea ce a fost şi a rămas Eminescu în poezie", după cum consideră Ion Dodu Bălan.