Adevărul este înlocuit cu minciuna cea mai grosolană

În cartea manifest, în cartea protest, „Istorie, genocid, etnocid” de Petru Ursache (Ed. Eikon, București, 2017 – ediția a II-a, 2010 – ediția I), un excepțional manual de istorie postbelică și istorie recentă, cititorul poate descoperi traseiele minciunii publice sfruntate și modurile de utilizare a ceea ce numim dezinformare și răstălmăcire cu scopul cel mai adesea declarat de înrobire a românilor și distrugerea ideii de Românie întregită.
Lupta privind disoluția destinul românilor nu a început, cum ne-am putea închipui, în 22 decembrie 1989, nici în 23 august 1944, ci imediat după încheierea Tratatului de la Trianon, la 4 iulie 1920, prin decizia Puterilor Aliate participante la Primul Război Mondial. Bătălia privind distrugerea statului național unitar român, recunoscut pe plan internațional, formă de stat prevăzută în Articolul nr. 1 din Constituția țării, a fost declanșată de Internaționala Comunistă care, tot în acea perioadă, a pus bazele constituirii Partidului Comunist din România la 8 mai 1921, pentru a avea un mijloc direct de aplicare a acestui deziderat cu intenții destructiviste.
La Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România, ținut la Ploiești în 1922 – scrie Petru Ursache citând din „Istoria românilor” de Constantin C. Giurescu și Dinu Giurescu (Ed. Albatros, București, 1976) – s-au ivit serioase disensiuni accentuate de indicațiile primite de la Internaționala Comunistă, cum a fost lozinca adoptată mecanic de conducerea PC din România, privind autodeterminarea până la despărțirea de statul român a unor teritorii locuite de o mare majoritate românească. La congresul următor, întrunit la Viena (august, 1924), răspunderea supremă a PC din România se concretiza prin aruncarea la gunoiul istoriei Europei a cuvintelor care întruchipau identitatea românească, „religie, naționalitate, patrie, țară”. Se întețise în rândiul țărilor din Estul Europei, și nu numai, așa-numita „luptă de clasă” de pe platforma internnaționbalismului proletar prin încriminarea moștenirii valențelor „burgheziei și moșierimii” din România. Lupta era deschisă. Începuse să se manifeste deschis în întreaga Europă.
Ideologia bolșevică, deja condusă cu biciul de către I.V. Stalin, viza integrarea tuturor popoarelor într-un stat unic, global. (Ideea globalismului în Europa și în Americi este veche, îmbrățișată și de forțele de dreapta, ca să nu mai vorbim de forțele de stânga. Amestecul ideologiilor este intenționat o idee coruptă, cu scopul instaurării unei stăpâniri mondiale a tuturor structurilor statale, naționale existente.) În general s-a urmărit promovarea unei „minorități alese” în fiecare stat, care privește cu dispreț și cu ură desfrânată oricare trecut istoric, identitate națională, tradiție culturală, valori clasice.
Istoria se repetă la Congresul al IV-lea al PC din România, desfășurat în Ucraina (iulie, 1928). În cadrul acelui congres, un autor a observat figurile celor „interpuși”: „Nici unul nu știa românește! Se ocupau însă de destinele poporului român!” Despre context, Petru Ursache notează: „...Internaționala și-a făcut cu afurisenie meseria. Terenul, mai ales după război, îi devenise favorabil, îi venea ca o mănușă într-o Europă în voia furtunii, cînd statele civilizate căpătaseră chipuri diabolice, când extremele stânga – dreapta își dădeau cu viclenie mâna, fără să-și mai spele obrazul, când crima organizată își spunea cuvântul. Se intrase într-o nouă ordine, modernă și globalizatoare. Oculta a fost la înălțime și fără de egal, ca de obicei, în istoria Europei”.
Au urmat apoi, multe au urmat, cu rezultate criminale pentru România, în vreme ce clasa politică românească a fost paralizată prin atitudinea nefastă a regelui Carol al II-lea în fața agresiunii străine. După Dictatul de la Viena (vara, 1940), cedarea Ardealului de Nord Ungariei, în urma tratatului Ribentrop-Molotov, răpirea Basarabiei și Bucovinei de către Uniunea Sovietică, au început să apară însemnele internaționalismului (steaua, secera, ciocanul, steagul roșu) ridicate cu entuziasm marxist-leninist de „cetățeni români”, dar cu nume străine, cadre de nădejde și de viitor. Minciuna se fofila prin România, venită din toate direcțiile Europei. Clasa politică românescă era paralizată. Același Petru Ursache scrie: „Când comuniștii (Armata Roșie – n.m.) au năvălit în Bucovina, după diktat, fără să se mai respecte timpul convenit pentru retragerea autorităților, listele erau deja făcute. Și cele albe, cu noii demnitari care preluau peste noapte și în grabă pământ și oameni în chip de moșie și de robie; și cele negre, cu nume neapărat românești, în scopul exterminării, cu cruzime asiatică și cu îndemnul primitiv: «să n-ai milă!» Ocupanții practicau de zor și fără să dea socoteală nimănui (...) masacrele în masă și deportările; coloane de nenorociți prinși cu arcanul, duși din spate de forțele diavolului, până în îndepărtata Siberie. Se urmărea programatic dislocarea masivă a zonelor cucerite, schimbarea compoziției etnice în favoarea invadatorilor și a păturilor «superpuse»”.
Așa și în ultimii 30 de ani, s-a urmărit programatic ca mulți, cât mai mulți români să părăsească țara, România, să se așeze unde or vedea cu ochii cât Europa și America. Primul îndemn l-a Ion Iliescu în decembrie 1989. Același îndemn l-a dat și Băsescu în timpul mandatelor sale de președinte. Faptul că Ministrul Finațelor, Orlando Teodorovici, afirmă astăzi că dorește să împiedice plecarea românilor în străinătate, la muncă, este o minciună și o sfruntare cât epoca lui Ion Iliescu! Este o mare cacealma electorală!
Cercetați ce s-a întâmplat cu românii, în trei decenii, în județele Covasna și Harghita! Urmăriți mișcările politice ale UDRM în legătură strânsă cu nevoile politice ale PSD – Dragnea!
Observați cum astăzi în România se întâmplă fapte asemănătoare ca procedee, prin minciună și manipulare, sub influența ocultei Internaționaliste, prin defăimarea legitimității existenței Uniunii Europene din care facem parte, ocultă căreia din data de 22 decembrie 1989 i s-au aliniat reprezentanții epocii Iliescu – Brucan – Petre Roman, continuată fără crâcnire de epoca Emil Constantinescu – Năstase – Băsescu și epoca Victor Ponta – Liviu Dragnea, aflat astăzi drept vârf de lance în lupta PSD împotriva autorităților Uniunii Europene, mai bine zis, a „strănilor” care „urmăresc doar” înrobirea României și transformarea țării numai într-o piață de desfacere a produselor comerciale. Toți șefii și membrii FSN, PDSR, PSD, PDL, în lanț de la revoluție încoace și alte formațiuni în chip de falsă opoziție politică au contribuit masiv la sărăcirea țării, și la plasarea României în rândul țărilor cele mai sărace din lume.
În cartea manifest, în cartea protest, „Istorie, genocid, etnocid” de Petru Ursache (Ed. Eikon, București, 2017 – ediția a II-a, 2010 – ediția I), un excepțional manual de istorie postbelică și istorie recentă, cititorul poate descoperi scenariul ocupaționist al stângii, repetat în literă după „armistițiul” încheiat în august-septembrie 1944. „Armistițiul” a fost, în fond, tot un diktat, nu o convenție, nu o camaraderie răzoinică, scrie Petru Ursache. „S-a pus în aplicare, atât pe termen scurt cât și pe termen lung, același vechi-nou program al Internaționalei Comuniste, mult mai complex și mult mai detaliat în cele două laturi principale, distrugerea suveranității statale și a ideii de Românie reîntregită – dezrădăcinarea etnicului majoritar, românesc în esență și în fibră, prin măsuri drastice, eliminatorii: asasinate, deportări în masă, colonizări și re-colonizări, strămutări de granițe.” S-a trecut aproape imediat la punerea în fapt a tezelor extremiste ale Internaționalei, ceea ce a dus la abuzuri și atrocități fără egal în istorie, depășind ideea de genocid și ducând, direct și sigur, la etnocid.
Scenariul din timpul diktatului de la 23 august – 12 septembrie 1944 a fost detaliat și răspândit peste întreaga țară. S-a început cu decapitarea elitelor militare, culturale și științifice, s-a continuat cu eșalonul al doilea de intelectualitate, s-a mers mai departe spre categoriile de profesioniști, înalți funcționari, oameni de afaceri, juriști, medici, profesori. S-a trecut apoi în rândul studenților și în rândul clasei țărănești. „Ca la comandă, s-a umplut țara de închisori, de lagăre de muncă forțată, de colonii penitenciare, de domicilii forțate.” Au fost sacrificate familia și instituțiile de bază, biserica, școala, armata, s-a trecut pe față la schimbarea istoriei românilor, la denigrarea trecutului istoric și a valorilor naționale. Frontispiciul politic al țării a fost ocupat de figuri sinistre Ana Pauker – Luca – Teohari – Dej, urmați de Ceaușescu, care și-a imaginat că poate păcăli și pe ruși și Occidentul, ajungând să programeze distrugerea familiei prin natalitate forțată, controlată, și distrugerea satelor, un proces început dar care, din fericire, nu a apucat să îl finalizaze.
Au urmat revoluția de la Timișoara, zilele de 21-22-25 decembrie 1989, cu ivirea, radioasă și numai zâmbet al ultimului pe listă, Ion Iliescu, și instalarea figurilor noii epoci, epoca Iliescu – Brucan – Petre Roman, mascând în spatele lor un șir de crime fără precedent săvârșite la Timișoara, Otopeni, Câmpina, București, Sibiu, Cluj și altele, executate în devălmășie și la ordine militare și politice dirijate în cârdășie cu Armata, Securitatea, mințindu-se cu dibăcie de profesioniști, prin intermediul televiziunii și învinuind imaginare grupuri de teroriși care „trag din orice poziție”, grupuri niciodată identificate, pentru că de fapt nu au existat. Și iar și-au făcut apariția liste gata pregătite, de data aceasta albe, pentru că cele negre nu mai erau necesare. „Tribunalele poporului, Securitatea (veche), închisorile, șantajele, denunțurile își încheiaseră misiunile încredințate, cu vârf și îndesat.” Ce a urmat știm cu toții din gura lui Ion Iliescu, dându-se undă verde pentru o Românie fără hotare și pe cale de dezmembrare. „A urmat farsa cu pluripartidismul care a însemnat, în fapt, fărâmițarea compoziției demografice, distrugerea sistematică a industriei și a agriculturii, adică disponibilizarea forței de muncă în folos străin.” Iar românii au prins să părăsească România pe capete, cu zecile, cu sutele, în prezent cu milioanele. Astăzi România este o țară dezrădăcinată. Această situație însă nu interesează niciun politician. În România nu se mai construiește nimic, viața e trăită la nivel de subzistență, corupția a pătruns în toate sferele de activitate, iar sistemele juridic, economic, bancar, sistemul de învățământ și cel medical sunt toate politizate. În România, statul de drept și reperele democratice sunt ascunse în Parlament și în Guvern prin legi votate în devălmășie, adesea în favoarea infractorilor, și prin ordonanțe de urgență în folosul liderilor politici și ai acoliților interpuși la actele de guvernare.
„Astăzi adevărul este înlocuit cu minciuna cea mai grosolană, că până și întâmplările prin care trecem în prezent, cu amărăciune și suferință, sunt răstălmăcite sub ochii noștri, cu incredibilă nerușinare”, scrie în continuare Petru Ursache. (Și să reținem: volumul de opinii „Istorie, genocid, etnocid” a fort publicat într-o primă ediție în 2010!) „Dacă înainte, în perioada paukeristo-ceaușistă, eram constrânși prin forță și legi de fier să ne ducem calvarul în condiții subumane, astăzi s-a întrecut măsura: ni se aplică batjocura pe față. E plină presa de calomnii la adresa culturii române, a personalităților reprezentative, a limbii a trecutului nostru.”
Întregul volum se înscrie într-un rechizitoriu foarte dur, nepărtinitor la adresa clasei politice trecute și actuale. Petru Ursache nu face morală, autorul aduce reparații capitale istoriei țării și națiunii din care face parte. Singura soluție pe care o întrevede Petru Ursache în vederea redresării situației politico-economice din România, este să redescoperim izvoarele și să dăm curs documentelor autentice care așteaptă în arhivele deja desecretizate (ale Armatei, ale fostei Securități), să dăm curs nenumăratelor jurnale scrise de foștii deținuți politici (numele martorilor direcți le găsiți la pag. 35, ed. a II-a), pentru a ne cunoaște istoria, pentru a actualiza istoria țării, a cunoaște în adevăr crimele săvârșite în perioada 1947-1990 și a așeza România, prin intermediul memoriei, în cadrele adevărului, a autenticității și virtuților românilor de-a lungul veacurilor. Un popor care și-a pierdut memoria este un popor pe cale de dispariție.
Ediția a II-a a cărții apare cu postfața lui Adrian Alui Gheorghe și cu postfața Magdei Ursache.