Adormirea Maicii Domnului Inima de mamă

Troparul praznicului – „Întru naştere, fecioria ai păzit; întru adormire, lumea nu o ai părăsit..” – cuprinde, sub forma sa aparent antitetică, credinţa că de la învierea lui Hristos, moartea nu mai este pentru noi decât adormire. Aşa încât pârga viaţii veşnice şi a învierii tuturor, după Iisus, este preacurata Lui Maică, după cum glăsuieşte troparul: „mutatu-te-ai la viaţă, fiind maica Vieţii…”.

Desigur, „maici ale vieţii” s-ar putea oarecum socoti ca perpetuatoare a genului uman, toate mamele din lume. Şi întru aceasta constă, după cum spune Sf. Apostol Pavel, temeiul mântuirii lor: „Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2,14-15).

Mai presus decât toate maicile, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost paza Vieţii căreia i-a dat naştere. N-a vrut să creadă în moarte, pe care a repudiat-o în cel mai grele clipe din viaţă ale Fiului său. Ea l-a păzit în pruncie de mâna lui Irod, a suferit împreună cu El umilinţa unei vieţi sărmane şi reaua credinţă a neîmpăcaţilor Lui vrăjmaşi dar, mai cu seamă a pătimit împreună cu El în timpul groaznicului supliciu când toate batjocurile şi loviturile primite de Fiu se răsfrângeau şi asupra Maicii. Iată ce spunea un sfânt părinte: „Dacă în Betleem Iisus s-a născut fără să pricinuiască dureri, apoi durerea cea mare n-a pregetat să se plinească pe Golgota”.

Evanghelia ne spune că atunci – cu excepţia Sf. Apostol Ioan şi a două-trei femei – toţi prietenii L-au părăsit (Matei 26,56), „…stăteau, lângă crucea lui Iisus mama Lui…” (Ioan 19,25). Aşa au văzut-o profeţii de demult, din umbra Legii Vechi, mereu lângă Iisus, în lucrarea Lui de mântuire cea mai cutremurătoare, mereu lângă cruce.

Multe personaje şi întâmplări din Vechiul Testament sunt icoane prevestitoare ale Maicii Domnului, Floarea profeţilor îmbobocită în lumina Legii Noi. Iată ce spune cântarea bisericească: „La muntele Sinaiului, în rug te-a văzut Moise, pe tine care ai zămislit în pântece focul dumnezeirii cel fără de ardere; iar Daniel te-a văzut munte netăiat; Isaia te-a numit toiag odrăslit din rădăcina lui Iesei” (Peasna a 9-a, Canonul din Miercurea Stâlpilor). Profetul Iezechiel a văzut-o pe Sfânta Fecioară în chip de biserică, cu poarta dinspre răsărit închisă: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De acea va fi închisă”. (Iezechiel 44,1-2).

Pe drumul crucii lui Iisus în Ierusalim se află şi azi o capelă numită „biserica suspinului – acolo unde, se spune că, Sfânta Maria l-ar fi îmbrăţişat, pentru ultima dată, pe Fiul său care îşi purta crucea spre locul răstignirii… Adânc trebuie să fi fost acel suspin, dac ă a trebuit să-l ştim şi noi – eternizat în piatră!!! Biserica suspinului este inima Preacuratei. Rănită de sabia durerii pentru Fiul său. În această biserică sfinţită însă au un ecou duios, de asemenea, şi suspinele din toate vremurile, deoarece Maica Sfântă „întru adormire lumea nu a părăsit”. Templul văzut de proroc a rămas închis pentru vecie întru neprihănire. Însă „sabia durerii” îl deschide mai cu seamă pentru suferinţele atâtor mame, din pricina fiilor. Acest lucru fiind prevestit de către Iisus pe calvar atunci când, nu departe de capela numită „biserica suspinului”, împovărat de cruce, prevăzând atâtea dureri pe care le vor aduce în lume răutăţile oamenilor, spunea femeilor care „se băteau în piept şi Îl plângeau”: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Căci, iată vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat!” (Luca 23,27-29).

Nu este greu să ne dăm seama că de-a lungul istoriei de după Hristos, atâtea răutăţi şi războaie, au făcut din inima de mamă milioane şi milioane de mici sau mari „biserici ale suspinelor”.

Aş reda aici o mică istorioară. Prin sec. XIV trăia un sălbatic cuceritor al Asiei (Timur Lenc), care timp de o jumătate de veac a cutreierat pământul şi cu pasul său greoi zdrobea oraşele şi satele, aşa cum piciorul elefantului nimiceşte muşuroaiele de furnici şi izvoare de sânge ţâşneau pe unde trecea. Se nume pe sine „regele regilor şi duşmanul lumii…”. O dată a venit al el o femeie zdrenţăroasă şi frântă de oboseală, care îşi căuta fiul răpit în lupte. Biata femeie, recunoscându-l de îndată pe fiorosul umilitor al mândriei Asiei, i-a zis: „Ascultă! Orice ai fi făcut, nu eşti decât un om; eu însă sunt o mamă!”

Fiorosul bătrân, a dat pe loc poruncă să fie căutat feciorul femeii. Apoi, s-a ridicat de pe torn şi s-a plecat tăcut în faţa ei (Maxim Gorki – pe coastele Italiei).

¤¤¤

După cum vedeţi, întruchiparea zeului Marte, zeul războiului, s-a înclinat în faţa durerii de mamă. El va trebui să cedeze totdeauna în faţa voinţei acelora care sunt nu numai colaboratoare a lui Dumnezeu la procreare, născătoare de fii, dar şi păzitoare ale vieţii celor cărora le-a dat naştere. Să facem în aşa fel ca să nu mai fie inimile lor nişte „biserici ale suspinelor”, ci adevărate temple ale bucuriei şi a păcii.