Adrian Popescu: Caravana

Mirosul de brad, pământ, atmosfera de frig sănătos, proaspăt, zăpadă și mușchi înghețat, de robustețe și prospețime curată umpleau casa. E un vârf de brad argintiu, drept, țeapăn, cu o vigoare ușor sălbatică în toată înfățișarea sa. Urmează să‑l împodobim spre seară, așa cum fac milioane de creștini de veacuri, pe planeta noastră. Sărbătoarea aceasta ne întoarce în frăgezimea copilăriei, ne face copii așteptând Copilul Ceresc. Ridurile din jurul buzelor parcă se absorb și o lume întreagă întinerește în aceste zile binecuvântate ale Nașterii Domnului și Stăpânului Universului. Dar până ce copiii mei se decid care cutii cu globuri și beteală au întâietate (îi aud cum discută agitați în camera lor, anticipând bucuria ritualului îmbrăcării sărbătorești a bradului) pot să‑mi îngădui câteva clipe de răgaz în fotoliul vechi. Țesătura de stofă are un desen pe care abia acum, după atâția ani, îl privesc mai atent, un soi de învârtejire, de rotocoale ce se pierd într‑o unduire de nisipuri vagi, modelate imprevizibil de suflarea vântului și, brusc, uimit și totuși nu din cale afară, percep o voce într‑un grai straniu, pe care, nu știu cum se face, dar îl pot înțelege...Picioarele mele le văd într‑o străfulgerare altfel, nu știu cum, în ele însele, străine.Sunt cele mai obișnuite degete, pe care le mișc, descoperind perfecțiunea delicată a unui mecanism însuflețit, agil, sigur. Cinci și cinci degete, unghiile tăiate rotund, scurt, calcaneul ușor îngroșat, oul rotulei proeminent. Ce prostie, toți oamenii au picioarele la fel și mi se oprește respirația, sunt desculț, laba piciorului e arsă de soare, albul nisipului a pus o peliculă, o crustă ușoară pe toată lungimea piciorului, așa cum ni se întâmplă la mare, după o zi fierbinte, când am umblat mai mult pe plajă, ori am răscolit praful fin într‑o alergare fericită, redescoperindu‑ne corpul. Instinctiv, duc mâna dreaptă spre gleznă să mă pipăi, să văd ce se întâmplă, sperând că voi primi, prin pipăit, un răspuns clar, net, la încurcătura mea. Descopăr, într‑o mirare ce crește, pielea asprită, e piciorul meu, desigur, dar mai tânăr și nu știu cum, mai întunecat, uscat de o căldură obositoare. Mă salt în mâini ca să mă așez mai bine și altă surpriză acum: stau pe o grămadă de pânzeturi aranjate în formă de pat. Mă ridic încet dintre niște bagaje rustice, un soi de desagi, cum se mai văd prin stațiile de autobuze ale rutelor rurale, prin gările mărunte. Le poartă, de obicei, vârstnicii, cu un fel de mândrie. Sunt, da, desagi dintr‑un material des, plin, foarte alb la început, acum decolorat, pe anumite porțiuni, acolo unde razele au atins lâna îngălbenind‑o, ba, pe alocuri. Pipăi desagul și constat că înăuntru se află o casetă. Numai că nu mai apuc să‑mi satisfac marea întrebare „ce este acolo”?, un glas mustrător  articulează limpede: „Adri, toate la vremea lor!” Da de unde îmi știe numele și mai ales cum de îmi spune așa? Rușinat, sar în picioare, sunt desculț, da, asta‑i sunt desculț, și? da, sunt într‑un pantalon larg, foarte larg, de la genunchi în jos; am o bluză, – nu o cămașă cu banalii nasturi mici și albi, arhicunoscută, galbenă, uzată, fără nimic deosebit, – pe care mă apuc s‑o studiez. In țesut, îmi zic, cam grosolan față de cămașa pe care o port, de obicei, la mare, de in topit, fină, răcoroasă. „Ai îngrijit catârul?” mă pironește a doua oară, vocea bărbatului care stă acum mai aproape de mine și‑i văd hainele ciudate: șalvari și un soi de tunică de o croială orientală, cu mâneci ample și sandale legate cu niște curelușe de piele, îmi simt vocea străină, dar mă aud vorbind „Da, Stăpâne. Și cămila luminatului mag și măgărușul pe care îl încalec, urmându‑vă, cu atâta fericită recunoștință”... Sunt, deci, servitorul unui astrolog înțelept pe care îl cheamă Balthasar. De unde sunt așa de sigur, mă întreb, ce îmi dă siguranța aceasta, să afirm cele mai uluitoare lucruri? Nu știu, în orice caz, nu o mândrie prostească, ci un glas dinăuntru... Și, minune, ascult vocea poruncindu‑mi blând și toate lucrurile (de la opaițul de lut pe marginea căruia o mână pricepută a trasat o spirală și pe care tocmai îl pregătesc pentru a fi la îndemână pentru noapte, la palmierul zvelt din fața cortului din care am ieșit) reintră în matca lor. Totuși, sunt cam încurcat, eu sau altul a șters crupa asinului cu un șomoiog de cârpe și a întins buzelor placide și veșnic rumegătoare ale cămilei stăpânului niște crenguțe aproape uscate de soarele deșertului, prin care, de câteva zile, călătorim? Eu, de vreme ce îmi amintesc și tot eu am pregătit, împreună cu slujitorul celuilalt mag, prânzul frugal: niște turte nedospite, coapte la un foc molcom, pe o piatră încinsă bine, un foc de tabără, cum ar spune cineva, azi, negreșind prea mult; suntem o tabără de câteva zile, șase oameni, trei stăpâni și trei slujitori, trei cămile și trei asini . Ne‑am întâlnit, după trecerea Iordanului, ziceam, la Izvorul ce se numește al Îngerului, într‑o dimineață, trei grupuri din trei direcții, urmând steaua ce călătorise mereu deasupra noastră și noaptea se oprea și ea, așteptându‑ne să ne reluăm drumul.

Adrian Popescu, Fragment din Cortegiul magilor, ediția a doua, revăzută, Editura Școala Ardeleană.