Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj

Alexandru Jurcan - 75

Mie, 10/11/2023 - 13:13

View the full image

”Un visător incurabil, sperănd să descopere leacuri pentru alunecarile din umanitate”—IRINA PETRAŞ

”Un spirit de natură epigramatică, însă îmblânzit într-o ambianţă lirică vag-melancolică.” PETRU POANTĂ

”Un marcat spirit ludic, cultivat cu fineţe şi filtrat în proze pline de umor.” CLAUDIU GROZA

„Un om scenic, un ludic care îşi maschează tristeţile.”- RADU ŢUCULESCU

„Nu lipseşte nici comicul de limbaj, nici de situaţie, nici de caracter.” -NICULAE GHERAN

„Poematicul ia forma unui jurnal liric neostentativ cu incantaţii psalmice şi adieri catifelate. ” – GEORGE MIREA

„O melancolie difuză, ca a unui cântec îngânat fără cuvinte.” - TEOFIL RĂCHIŢEANU

.” ...oscilând între fantastic şi intriga poliţistă...” - CAMELIA CRĂCIUN

...un fantastic de tip absurd.” - MARIA ŞTEFĂNESCU

„Tristeţea lunară a plânsului interior trezeşte monştrii adâncului” - PERSIDA RUGU

„...cultivă cu precădere situații insolite, apropiate de un realism halucinatoriu” - MARIN IANCU

„...amintește de povestirile cu final neașteptat ale lui Jeffrey Arthur, dar și de povestirile lui Dino Buzzati” - HORIA GÂRBEA

„un fel de Cehov de Huedin...” -DUMITRU AUGUSTIN DOMAN

Când o femeie se dezîndrăgostește

Crina s-a atașat de Maxim cu toată dragostea. Chiar și la trei ani de la căsătorie, ea îi ducea micul dejun la pat, strecurându-și mâna fierbinte spre pieptul lui puternic.. În patru iunie, duminica, au ieșit în oraș, ca de obicei, de ziua lui. Le plăcea terasa de pe malul râului. Maxim a băut o halbă de bere, ascultând muzica ce străbătea din marea piață. Cerul își trimitea săgețile aprinse printre castanii înalți. La un moment dat, Maxim a coborât scările spre toaleta de jos. La pisoar mirosea a căpșuni. Asta da civilizație, gândi el, cu ochii la mozaicul albastru .După ce s-a reașezat la masă, un fulger nevăzut s-a declanșat cu scârbă, atunci când Crina a vorbit:

Tu te vezi cum arăți? Te-ai stropit pe pantaloni cu... Va crede lumea că ești ultimul bețiv. Poate că ai probleme cu prostata, nu m-aș mira, când mă gândesc la...mă rog, nu vreau să zic, dar gândesc! Te-ai schimbat, omule, în tot și în toate, știi ce zic! Mai nou, miroși urât, chiar dacă te speli. Te scobești în nas când vorbești cu mine. Barba ți-e unsă mereu când mănânci. Tragi vânturi în prezența mea. Uită-te la fratele tău, Gelu, că doar vine des la noi. Ce ținută! Mereu parfumat, bine ras, frumos ca soarele, cu conversații de bun gust. Când doarme uneori la noi, atunci când n-am somn, intru la el în cameră să verific una și alta. Doamne, ce somn lin, elegant, înălțător! Cât e ceasul? Hai să plecăm, doar știi că l-am invitat pe Gelu la cină și atât de multe mai am de făcut!!

Gardul și proteza

Bine zicea cine a afirmat că minuni mai mari ca omul nu-s... Dacă voi povesti ceea ce urmează..., unii vor fi sceptici, neîncrezători, mă vor acuza de exagerări de povestitor hipertrofiat. Ce înseamnă a istorisi, dacă nu cumva să aplici lentile de dentist, ca să vezi insesizabilul?

Am înțeles, gata cu teoriile... În satul natal, două văduve sunt vecine și dușmance. Le desparte un gard de scânduri. Fiecare se plimbă ziua prin livadă, să constate schimbări, să adune un fruct căzut ori o creangă uscată. Acum două săptămâni, lelea Irină s-a apropiat prea tare de gardul vecinei Angela, a strănutat cu tărie, iar proteza i-a zburat în livada dușmancei. Angela era și ea în grădină, s-a aplecat și a cules proteza migratoare, una scumpă, de porțelan. Irina și-a călcat pe mândrie și a rugat-o să i-o înapoieze. Refuzul imediat se vedea pe fața hidoasă a Angelei. Nervoasă la culme, lelea Irină s-a adresat poliției. După eșecul etapei amiabile, s-a ajuns la tribunalul din orașul vecin.

Femeilor, mi se pare pierdere de timp și de bani – li s-a adresat judecătorul.

Io îmi vreau proteza, atâta tot.

Bărbatul meu ți-a cumpărat-o, porcul, înainte de a muri, cu banii de pe vacă.

Vă rog, vă rog, liniște!

Uite-ți proteza... (și lelea Angelă a scos un ciocan și a ciopârțit-o acolo pe dușumea).

Incredibil – a tresărit judecătorul – lucrurile avansează în sens negativ. Nu trebuie să acționăm ab irato, eu cred în agere cum populo.

Domnule judecător, de ce ne înjurați? Credeam că aveți oareșce obraz.

Părăsiți sala! Acum! Dezbaterea se amână. Facta futura!!!

Șase ore spre neant

Șase ore cu trenul, ca să ajung în acest oraș mort, sperând s-o revăd pe Monica misterioasa, orgolioasa, masochista. Chiar așa îmi spune șoferul de taxi, care mă duce la un hotel central : un oraș absolut mort. Parcul cel mare e străjuit de folii imense de plastic, în vederea unor reparații. Trotuare delabrate, terase goale. Hotelul arată bine ; e acceptabilă camera 101 de la primul etaj. Scara cu mochetă maronie, vaze cu flori de plastic, miros de mucegai. Orice cameră de hotel e asemenea unei prostituate: pe toți îi așteaptă la fel, a fost mereu atinsă și de alții, doar că știe să se prefacă, ca și cum tu ai fi primul client. Oriunde călătoresc, duc cu mine un ceas deșteptător, moștenire de la bunica. Îl etalez la loc de cinste, să-i aud mormăitul, să-i văd cifrele mari, generoase.

Pentru Monica am venit aici. A plecat după ce mi-a mărturisit că avea o fetiță, că nu voia să-mi facă obligații, că știa bine ce greu suporți copilul altuia și că, din acel punct, relația se destramă încet. Am sunat-o. Da, apreciază mult că am venit, dar fetița nu se simțea prea bine, nu putea ieși în oraș și nu risca să mă invite la ea, că în toată casa era haos, plus că... Nu mai vreau să aud scuzele, justificările, manevrele, refuzul colorat. O întreb în treacăt unde locuiește...da, un imobil lângă gară. Zice că va încerca spre seară să-mi dea un telefon. Că mereu s-a gândit la mine cu drag și regret.

Însă eu plec spre acel imobil, nu am timp de pierdut, trebuie să-mi limpezesc situația. În fața gării, un bloc cu patru etaje, vopsit într-un portocaliu palid. Sun la apartamentul 16. Tăcere. Sun din nou. Miros de cartofi prăjiți. Ușa se deschide. Un bărbat cu o fetiță în brațe. Mă scuz... cred că am greșit adresa...zic eu, scuze încă o dată. Când Monica a apărut în spatele omului, am privit o clipă peretele scorojit și am coborât. Gara și trenul. Din nou șase ore spre neant.

Țânțarul oniric

Ce ți-e și cu deformațiile astea profesionale! Am fost toată viața regizor de film, doar se știe. Acum, retras în orașul natal, mă bucur de natură, cărți, plimbări, departe de obositoarele platouri de filmare. Mă duc pe stradă, studiez trecătorii și imediat trec în planuri onirice, îi manipulez în imaginație, fac ce vreau cu ei. Femeia aceea bine îmbrăcată...o și văd violată de zidul unul magazin. Bărbatul bățos ce pășește ca un rege... ia să-i dau jos veșmintele, să-l fac de râs! Întotdeauna mi-a plăcut hiperbola, care dă la iveală detaliile ascunse, iar oniricul mi-a permis slalomuri stilistice, plus că scoteam spectatorii din orice toropeală. Super! Văd două doamne uscățive, ia să le fac o levitație scurtă...vai, ce chiloței identici, albăstrui precum cerul! De fapt, e și o metodă vindicativă: te poți răzbuna pe toți tâmpiții, nu? Dacă plouă, le smulgi umbrelele și pălăriile, îi depersonalizezi subit. Mie nu-mi poate face nimeni farse asemănătoare, îți trebuie imaginație cu carul.

Ce seară calmă cu orăcăit de broaște, ca în copilărie... Citesc la veioză până mă mângâie somnul benefic. Îmi imaginez că plutesc pe ape simfonice și adorm. Nu! Nu vreau! Aud un țânțar, e ceva ce nu suport! Nu mai am pastile contra lor, iar am uitat să cumpăr. Vai, cum vine în picaj spre fruntea mea! Buff! Nu l-am nimerit. Ia să încerc cu metoda mea onirico-sadică...mi-l imaginez cât un câine ...sare pe fereastră... Bzzz! Îl aprind, arde, sfârâie!! Bzzz! Provoc o inundație și-i ud aripile. Bzz!! Ce chestie! Mă înfruntă un nimeni, o gânganie aiurită. Ce-ar face Funὲs în locul meu? O chestie absolut concretă. Am vărsat pe ici pe colo benzină și, când să aprind chibritul, țânțarul oniric mi-a prins mâna, apoi m-a mușcat de nas, de buze, de frunte – tot atâtea sărutări tandre nocturne.