Alexandru Jurcan, Nicolae Goja, Cornel Cotuțiu, Nicoleta Milea, Simona-Grazia Dima, Hanna Bota, Melania Cuc, Nicolae Băciuț, Elena Mitru

 

Patru anotimpuri trec an de an prin viaţa noastră. De la primăvara cu alaiul ei de flori, trecem la vara însorită cu vacanţele prelungi, apoi la toamna cu bobocii ei şi cu recoltele bogată, apoi şi la iarna de gheaţă şi feeria fulgilor de nea. Care este anotimpul preferat şi cum se regăseşte el în arta (scrierile / picturile) dumneavoastră ?

 

 

 

                                                          Alexandru Jurcan

 

                                         Ca o plapumă de cristal

 

    Întrebarea acestei anchete mă trimite spre copilărie, la acele compuneri cu anotimpul preferat și chiar vibrez de entuziasm, în ton cu Brâncuși – „când nu mai suntem copii, suntem morți”. Așa e, precis. Deci… anotimpul meu preferat? Nu stau pe gânduri, am ales de mult timp răspunsul: iarna. De ce? Iarna începeau poveștile. Truda părinților mei se potolea. Zăpezile domoleau asperitățile, necazurile. Sub ele se cocea speranța altor primăveri. Fața lumii spălată de albul imaculat! Poate de aceea mama și-a ales iarna…ca să dispară în vata unei eternități adânc cernute. Atunci am scris romanul Revelion cu sicriu, ca să imortalizez o iarnă a despărțirii. În concepția mea, Sisif iubește și el iarna, când își fixează popasul, când pune jos stânca de pe umăr. În poeziile mele, câinii se ascund în trupul zăpezilor. Trenurile albastre aleargă spre orașele albe. Crăciunul a rămas sărbătoarea mea magică, atunci când (cum scriam într-un poem) „în dreapta șoptește ninsoarea/în stânga soba de lut…/somnul tău ca o plapumă de cristal”. Iarna e final și început, într-o osmoză aritmică.

   Iarna citesc mai mult. Așteptarea sărbătorilor recheamă ecouri ale copilăriei. Eminescu iubea mult iarna: „Îmi place - atuncea-n scaun să stau în drept de vatră/ S-aud cânii sub garduri că scheaună și latră/ Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești/ Să cuget basme mândre, poetice povești”. Dacă întreb uneori „unde ești, copilărie?”, răspunsul se conturează: în sufletul celui ce întreabă.

 

 

Nicolae Goja 

 

Toamna cu parapanta

Omul este o pădure de gînduri, așa că și sufletul nostru frunzos are tot patru anotimpuri.

În primăvară, am săpat o fîntînă adîncă de 75 de metri, împreună cu Nicu-fîntînaru. După trei zile, dintr-o dată, apa a bulbucit și ceva s-a rupt în mine, căci era roșie ca vinul din canceu. „Se limpezește, nu te speria!”, a zis el, dar așa a rămas.

În vara toridă, am văzut cerul negru de fum, ardea șura vărului Mitruț, am fugit cu toții acolo, vaca avea părul ars și ochii albi, coagulați de dogoarea fierbinte a focului, dobitocul blajin nu vroia să iasă din grajd. Nopți în șir am visat incendiul uriaș și oamenii cu ochii roșii scuipau și flăcările nu se stingeau în fața ploii de scuipat, mai gros al bărbaților, mai subțire al femeilor...

Anotimpul meu preferat este toamna, cînd via miroase a tămîie. Un preot uriaș își flutură reverenda neagră în vînturelul serii și împrăștie izul de busuioc și coarnă. Într-una din acele nopți, sufletele morților se întorc și stafiile de abur alb se împrăștie pe hotar, precum umbrele lunii, iar acest spectacol autumnal apare în viile din Cicîrlău, cînd moșii vin să miroasă strugurii copți. Răcoarea serii face pielița boabelor să crape atît cît gurile lor să poate linge și suge mustul precum furișeii și moliile de noapte.

Nu știam că-mi place, dar rochia de mătase i-a curs la picioare și a urcat în pat. Tremuram cu gîndul că la miezul-nopții se transformă în Marțolea, îi cresc gheare cînd mă îmbrățișează, din sîni îi curge vin translucid și nu-l poți deosebi de otravă. Vei bea, prietene, și vei tînji pînă la următoarea toamnă, sufletul tău nu va avea odihnă!

Primăvara nu sînt același om, vecinii mă văd tăind via cu barba netunsă de șase luni, se sperie și se întreabă cine-i Omu Pădurii. Om sau urs, urs sau om, of, cît îi iubesc pe acești indivizi cu telefon mobil ce sună speriați la 112 și cît de mult îmi place să beau vin cu Nicu-fîntînaru; tot nu înțelege de ce am nevoie de apă de la 75 de metri adîncime.

- E un act de creație, i-am răspuns. Dar tu cum cîștigi zece mii de lei într-o zi?

Credeam că va ezita să-mi povestească, de teama fiscului. Firma lui de familie concurează pe piața puțurilor de apă cu una din oraș. Observînd că utilajele mari nu pot intra în curțile din sat, Nicu a construit o mașină de forat cît o căruță, pe care a montat prăjina și foreza cu dinți de diamant industrial. Dar fîntînarii au un coșmar, scapă adesea foreza scumpă în puțul adînc, și doar Nicu-fîntînaru poate să o scoată, a fost cîndva sculer-matrițer. (A inventat pentru asta un dispozitiv cu gheare de Marțolea pe interior, dar totul e secret!)

Din banii cîștigați cu mintea, Nicu-fîntînaru și-a cumpărat o parapantă, zboară peste sat și ne face de sus cu mîna. Nu crede în mituri icarice, ci doar în puterea științei, dar cînd are „defecțiuni sufletești”, atunci pornește motorul ultra-ușor și parapanta îi ridică trupul peste turnul bisericii și apoi pînă deasupra munceilor vulcanici din jur. Coboară transfigurat și ne povestește ce a văzut în cer, iar noi îl credem pe cuvînt.

 

 

                                                                                                            Cornel Cotuțiu

                                             Dau două veri pe o iarnă

     „Oferta” s-a închegat cu trecerea timpului; altfel spus, cu înaintarea în vârstă.

     Aveam preferința pentru anotimpul verii câtă vreme am putut face baie în Someș. Râul trece la 200 de metri de casa părintească. Pentru mine, râul și anotimpul vara se asociau volens-nolens.

     În primul an de studenție mi-am amânat ultimul examen pentru toamnă. Asta nu pentru că era examen la italiană, dar fusese planificat ultiul,pentru jumătatea lunii iunie. Or, la o astfel de vreme, mă perpeleam, gândindu-mă la plajele cu nisip de pe malurile  râului, la bălăceala din apa ușor răcoroasă, la zbenguiala jocului de polo, la plonjeurile de la înălțimea punții ce se arcuiește de pe un mal la celălalt, la performanțele în „bronzarea” pielii.

     Nu am iertat Someșul pentru cumplita inundație de la începutul deceniului 8, când în casa noastră apele lui murdare au intat în odăi, ridicându-se până la 1, 75 metri

     Treptat-treptat anotimpul verii a intrat în dizgrație,  canicula, a început să-mi displacă și, pe neștiute, am început să agreez iarna. Asta într-atât,  încât în 2019 cartea pe care am tipărit-o la editura Charmides, Bistrița, are titlul „În căutarea zăpezii”.

     Extrag din acest volum câteva, secvențe, pentru a-mi motiva atașamentul pentru acest anotimp:

     Un personaj îi spune prietenei: „Trăiesc certitudinea că există o intransigență a iernii, care te curăță de zgura zbaterii zilnice, o intransigență care intimidează lichelismul, ticăloșia, prostia. Altfel spus: Iarna suntem mai puțin meschini, ranchiunoși, nătângi, decât în celelalte anotimpuri.”

     Prietena se asociază mărturisirii iubitului: „Doar iarna poți luneca pe dealuri, pe munți, pe trotuare.Numai ea te lasă să zămislești...

     _ ... Fără durerile facerii...

     _... oameni de zăpadă, deci oameni care nu știu ce e suferința, tristețea, spaima...

     _... Ci doar seninătatea, zâmbetul.”

     Iarna nu înseamnă numai anotimp, ci și un șirag de sărbători religioase și laice și jocuri pentru care vârsta nu contează.

     Oferta din titlu poate avea, desigur, nenumărate conotații sentimentale.

 

 

 

 

Nicoleta Milea

 

 

 

 

Toamna mea!

 

            Anotimpuri!

Mutații de trăiri, de viziuni, de imagini.

Caligrafierea trecerii în/pe/trecere!

Cu o consecvență exemplară, de mai multe decenii, iarna, primăvara, vara îmi explorează teritoriile lirice. Dar toamna și-a conturat din ce în ce mai clar arealul, în decursul anilor, cucerindu-și supremația.

Împlinirea germinației!

Întâmplări comune introspectate dinlăuntrul individualității creatorului!

 În favoarea surprinderii esențelor, o nobilă iluminare!

Cred că de aceea, fără încetare, mă raportez la ea, la toamna mea!

Metaforele au prins în universul ei respirația insolitei clipe a ivirii în Lumină. O apropiere dusă până la contopire….

De atunci, cu fiecare dimineață, îmi deschid ochii în ceața mieroasă a zorilor, iar cerul, plin de farmec, mai cască o dată a trezire printre copaci și flori. Stăpân pe mijloacele de expresie, corul păsărelelor anunță că, peste noapte, cercul de foc al lunii a topit arămiul toamnei pe chipul naturii.

            Mă ascund după trunchiul uni copac bătrân și ascult trilurile păsărelelor, mult mai zglobii decât mine. Ele pot atinge înaltul, eu doar mi-l imaginez și chiar mai mult, mi-l cobor în suflet. Toată ființa mea vibrează…

O vrăbiuță cu ochii de lumină mă privește cu un fel de uimire nemaitrăită vreodată. Raze strălucitoare se joacă pe covorul de o frumusețe inefabilă, cu irizări aurii. Foșnetul frunzelor cântă întomnarea, iar eu mă bucur să văd cum înflorește lumina.

O sărbătoare-mi este clipa și eu, atât de fericită, că nici nu am văzut când cerul a coborât pe umerii copacilor privind în sufletul meu. O zână cu chip de rod, sub o umbrelă larg deschisă, îmi ține dorul ostatic.

Mă sperii și nu vreau să fug împotriva timpului. Nimic nu mai văd, doar aud o voce: sunt eu, nu-ți fie teamă….

Dintotdeauna am visat. Am visat și ziua, cu ochii deschiși, perfecțiunea divină a naturii. Aripi îmi cresc, de frunze aburii, cu care zbor în raiul iubirii…. Îmbrățișez cerul și simt cum bătăile inimii îmi spun povestea…  Focul creației mă pătrunde…

Privirea îmi alunecă departe, foarte departe, în pădurea de la marginea timpului. Pășesc fermecată printre copacii de lumină, de o tulburătoare și ireală frumusețe. Cu șoapte muiate în culorile și parfumul toamnei, îmi aud sufletul, nestăvilit fluviu în nemărginirea naturii.

Dimineața își deschie ochii în lumina mieroasă a zorilor.

Îți mulțumesc, între faptă și gând, m-ai ales, Toamnă, să-ți fiu Cuvânt!

 

 

 

 

 

 

Simona-Grazia Dima

 

Vară-n noiembrie

 

Nu mă număr printre cei cu idiosincrazie la unul dintre anotimpuri, toate îmi plac, la fiecare depistez trăsături prețioase, unice. Dacă m-aș hotărî totuși să-mi aleg momentele cele mai stimulative din an, ei bine, preferințele mi s-ar îndrepta înspre toamnă, îndeosebi spre un interval bine circumscris al ei, de circa două-trei săptămâni, între ultima decadă a lunii septembrie și jumătatea lui octombrie. O vreme de aflat chiar și în plin noiembrie, mai ales în anii recenți, când clima cunoaște prefaceri. Punctez acest moment într-un poem cu titlul Vară-n noiembrie, publicat în volumul Havuz (2020), din care citez: „Cândva în noiembrie/ e vara noastră,/ târziul glorios,/ în stare să ne-adune-n/ somnuri treze,/ pe drumuri/ de diamant marin/ cu muchiile topite,/ și să ne vindece/ prin patima/ ce nu rănește”. Atunci aerul capătă o limpezime desăvârșită, îndemn spre contemplație și reculegere. E clipa unui bilanț, nu neapărat act omenesc, cât ordonare a stadiilor parcurse până la abandonul calm în puterea celor superioare. Culorile virează înspre alb, auriu, galben-orange și turcoaz, dobândesc un soi de răceală, departe de a fi alienantă, dimpotrivă, emanând un aer de intimitate cristalină, extatică, primitoare. De parcă o floare de gheață s-ar desface cu bucurie și te-ar invita în petale. Exclusă este atunci orice frenezie – nu te mai temi să mergi cu pași lenți, meditativi, să te odihnești pe bănci, prins în discrete conclavuri prietenești ori de familie, între frunzele care cad. Mișcările devin prelungi, topite în magma gândurilor. Într-un poem închinat toamnei metafizice, Toamna metaforei, din volumul Pisica de lemn pictat (2018), am încercat să captez în versuri consonante o asemenea dispoziție: „Într-o mare orange/ dintr-un colț vătuit al orașului.../ există toamna... Nimeni nu are totuși nimic de spus,/ aceasta e sfințenia... Vom fi mereu – un fir secret al bucuriei,/ un gând subțire,/ savurând acolo/ misterul cositului văratic/ și dând un preț tăierii/ firului de iarbă ca unei muzici delicate./ Vom umple peisajul de lumină/”. Este, desigur, prezentă în peisaj și opulența culesului celor din urmă roade, dar faptul nu mă preocupă. După cum nici sezonul ploilor, al drumurilor inundate de mâzgă, ce urmează, nu mă atrage în mod deosebit. Cât încă destrămarea se anunță, însă e mai degrabă absorbție în spirit decât lichefiere, cât timp cuvântul pare să stea imobil pe o muchie de cuțit, iată clipele, pentru mine, ideale. Și nu pot să nu amintesc poemul Concert de seară din volumul La ora fulgerului (2009): „Și acum vom vorbi despre contaminări/ și transmiteri, despre amânarea crimei/ până la transmutarea ei în belșug,/ despre tot ce uită de sine și/ se îndepărtează de margini,/ devenind TOAMNA...”.

 

 

 

 

Hanna Bota

Bogat fără să știi

Era octombrie 2009, eu mă aflam la antipozi, în emisfera sudică a planetei, în Insulele Pacificului de Sud, Arhipelagul Vanuatu, Insula Tanna. Acolo era primăvară, o climă tropicală, în care se disting două anotimpuri, unul ploios și unul secetos. Era un veșnic verde, vegetația abundentă închidea cărările de la un parcurs la celălalt, încât băștinașii erau nevoiți să pornească la drum cu macete, că dacă se închide cărarea, să poată deschide drumul tăind uriașele frunze și liane care se întindeau ca niște reptile vegetale cuprinzând totul. Acolo am avut pentru prima dată conștiența că dacă m-aș uita cu mare atenție la o frunză de bananier, dacă aș putea sta nemișcată vreo oră, aș putea vedea frunza crescând, atât de repede se schimba dimensiunea plantelor. Era fascinant, dar, oarecum, și  înfricoșător, pentru o occidentală ca mine, obișnuită cu o așezare mai domoală a ordinii naturale. Deși îmi plăcea la nebunie ce tocmai trăiam, deși fiecare zi însemna o nouă experiență, eu fremătând de nerăbdarea de a mai descoperi ceva, am realizat lipsa pe care clima aceea o conținea; deși blândă și potrivită pentru comoditatea vieții, avea un mare minus: lipsesc schimbările drastice pe care ni le oferă nouă cele patru anotimpuri. Trăind într-o veșnică primăvară-vară, nu cunoști culorile toamnei, desfrunzirea amară și melancolică, crengile golașe după o brumă, mestecenii galbeni lepădându-și într-o singură noapte toate frunzele ce-au atârnat tremurând în ultimele zile înainte de cădere, luate în plutire la orice adiere, de la roșu-aprins-arămiu, până la toate nuanțele calde brune. Nu cunoști umezeala crengilor golașe înnegrite de ploi, apoi prima ninsoare, zăpezile scârțâind sub pași, crivățul, roșeața obrajilor bătuți de vânt. 

Băștinașii de pe insulele pe care am locuit în săptămânile acelea îmi povesteau miturile lor, majoritatea legate de natură, copaci, plantare, rodire, mituri ancestrale ale originii triburilor lor. Ședeam în jurul focului sau în colibă, ei pregăteau mesele lor fruste, coceau taro în jar, îmi povesteau despre nevoia de a fi în echilibru cu natura: să nu iei mai mult decât îți trebuie să trăiești, că altfel natura te pedepsește. Și-am înțeles că ei nu erau săraci, chiar dacă trăiau în sărăcie, ci erau mulțumiți cu puțin pentru a nu strica echilibrul fragil, ceea ce noi, prin consumerismul nostru, hotărât că am destabilizat. Notam cu sârguință tot ce aflam despre viața lor, despre relația lor cu natura și anotimpurile, cu totemurile care guvernau credințele și ritualurile lor, ca să pot să-mi scriu la întoarcere cartea. Apoi îmi cereau să povestesc și eu despre lumea mea. Mai ales copiii mă înconjurau cât era ziua de lungă, fascinați de prezența femeii albe. Voiau să le povestesc despre lucruri pe care ei nu le știu. Cum sunt orașele, cum ne sunt casele, cum sunt zăpezile? De ce cad frunzele toate și rămân copacii goi? Cum se fac frunzele galbene, roșii și brune, apoi... păduri întregi fără o frunză... Cum cade zăpada din nor, plutind pufoasă ca petalele florilor? E greu să le povestești copiilor despre ierni înzăpezite și gerul mușcând până ți se învinețesc degetele. Ei nu știau ce e frigul pătrunzător, n-aveau reprezentarea celor povestite despre țara mea, televizoare nu aveau (nici curent electric), eu nu dusesem cu mine poze ca să le arăt cum se acoperă pământul de pătura albă a zăpezii, așa că ceea ce spuneam suna ireal. Eu eram fascinată de ceea ce aveau ei, ei, fascinați de ceea ce trăiam noi.

Când m-am întors în țară, era un noiembrie ploios, pe drumul spre casă am trecut prin păduri de foioase colorate în nuanțe de tristețe și umezeală. Iubesc toamna. Mă emoționează trecerea îmbrăcată în blândețe și melancolie, natura își ia rămas bun: ca să nu semene a moarte, se îmbracă în frumusețe colorată. Și m-am simțit foarte bogată. Nu realizezi bogăția propriei vieți decât când viața te pune să o compari cu lipsurile celorlalți. Chiar și cele patru anotimpuri ale climei temperate mi se păreau un dar pentru care nu am fost suficient de mulțumitoare, până n-am realizat că alții nici măcar nu-și pot închipui cum este.

 

Melania Cuc

Anotimpul sunt eu!

M-am născut în crucea verii, pe 22 iunie, firesc este să fiu solară și, indiferent de vârsta mea biologică să mă împac cu acest segment de anotimp blând și cu miros de flori de sânziene în peisaj. Iubesc vara fără să îmi pun întrebări și fără să caut răspunsuri filosofice pentru acțiunile mele ce se interferează cu acest anotimp. Mă identific cu vara rurală, aproape coșbuciană, dar și cu vara urbană, care îmi amintește de Bucureștiul în care m-am maturizat ca persoană.

La urma urmei, anotimpul sunt eu, el merge după mine ca trena unei rochii pe care o îmbrac în funcție de ocazie. Dacă eu sunt bine cu mine, și anotimpul meu este apoape perfect; are culori sănătoase, are aromă de pâine, are un rost al lui bine definit. Anotimpul acela este fertil.  Eu scriu cel mai bine vara, înconjurată fiind de zidurile din clorofilă ale arborilor, de liniștea ciupită din când în când, de niscaiva sunete, așa ca o coardă de  qhitară, în mâna unui artist nativ. Dar, pot să scriu perfect și pe timp de moină, în  toamnele târzii, morocănoase. Scriu și iarna, privind din când prin fereastră la ningerea zilelor. Nu prea scriu primăvara, nu am stare să rămâne pe pagină o zi întreagă, în timp ce afară Lumea întreagă se schimbă la față.

Fără să caut dinadins, am scris în cărțile mele despre vară, despre Vară ca personaj literar și chiar substantiv folosit pentru a întregi un titlu de roman. ,,Vara leoaicei,,  este o carte născută și crescută în lunile de vară, am folosit, sau ... m-a folosit aici, Anotimpul. Un anotimp atemporal, pe care l-am putut mima literar.

Mi-e dragă vara, mi-e dragă ca o persoană de încredere, ca un persoanaj autentic și care mă asigură, că împotriva furtunilor nebune, a vântului ce-i șficuie pielea, a ploilor cu grindină cât oul de găină... ea nu cedează niciodată. Îngenuncherea ei dinaintea cataclismelor și a Omului, nu-i ireversibilă.

Cel mai tare îmi place clipa aceea din ziua lungă de vară când nu e nici  zi deplină dar nu e nici noapte întreagă. Nu-i nici înserare, dar nici lumină încât să poți citi ziarul, așa, întins pe iarbă-n grădină. Atunci când Cerul se schimbă ca și cum un meșter de biserici ar turna vopsele din ulcele îngerilor. Pajiștile se scutură de polenuri peste  brazda cernoziomului în care dorm cei de Ieri și de Alaltăieri...

 În crepuscul de vară, mirosurile sunt pipăibile și toate insectele își redimensionează existența efemeră. Chiar și sub asflatul încins de caniculă, greierii prind să cânte într-o limbă pe care până și noi, oamenii, le-o recunoaștem. În crepuscul, eu sunt ca într-o taină. Dar, ce este Taina dacă nu un mod prin care transcedem timpi și spații pentru a ne întâlni cu noi înșine?

Am scris despre o zi de vară cu fulgere și tunete, zi în care a fost zidită-n nemurire Ana lui Manole. Am scris despre vara Daciei Diugan, din romanul  Femeie în fața lui Dumnezeu, dar am scris și depre iarna în care haitele de lupi în înfrățire cu ultimul om al pădurii dau Timpul înapoi pe mosorul vremii.

În poemele mele, anotimpurile se succed alandala, nu au un rost anume. Aici e vară, dincolo e iarnă și între cele două maluri ale Timpului, așa cum îl cunoaștem în emisfera noastră pământeană, nu prea e loc decât pentru mugurii unui cais.

Totuși, anotimpul sunt eu, și pot  sunt convinsă că pot face dintr-o zi cu ninsoare , zi de vară caniculară. Când sufletul meu e blând și se pliază perfect pe evenimente cotidiene, acceptă tot ceea ce Viața îi pune pe tavă,în față,  atunci Anotimpul din prezent dispare pur și simplu. Aș putea spune că sunt o ființă pe care anotimpurile nu o poartă de mână. Merg doar cu ele, aparent normal, afluim laolaltă prin Calendar, dar rămân cu gena mea de vară-perpetuă.

Am pictat pe pânză, am pur în rame,  mii de maci și de  trandafiri, crini, gălbenele și alte flori ce se deschid  în luna Iunie. Am pictat și detalii ale unei primăveri târziii, siluete de oameni și altele de cocori , pe un fond cu cer schimbător. Nu am prea pictat zăpezișuri, viscole nici frunzele scuturate din arbori seculari. În schimb, am  pictat  multe femei cu rochii lungi și buchete de flori sălbatice în brațe, și în fața unora dintre ele, am trasat garduri imaginare din sârmă ghimpată. Ce am fi noi fără Metafore?

Da, și Anotimpurile sunt niște metafore, forme subtile de comunicare.

Eu cred în regenerarea Timpului prin anotimpuri, așa  ca într-o formă de biruință a vieții spirituale asupra morții biologice. Vara mea este anotimpul mărturisitor a trimfului  tuturor semințelor din Arca lui Noe.

Scriitorul care sunt îmi trăiesc vara perenă la maximum, cu durere și stropi de nebunie frumoasă, cu pace aproape monahală și discordia dintre minte și inimă; și ce dacă  literele acestea vor deveni ( sau nu)  poeme ?! Vara mea este Vara leoacei dar m-am născut în Zodia Racului.

 

Nicolae Băciuț

 

Iarnăprimăvarăvarătoamnă

 

Anotimpul meu preferat e primăvaravaratoamnaiarna, un anotimp lung, în care mă regăsesc clipă de clipă, fiind fascinat de toate minunățiile pe care ni le revelează.

Cum să nu te capteze miracolul cu care firul de iarbă, cu tot alaiul de verde înconjurător, răzbește spre lumină, cum să nu te te lași pătruns de razele fierbinți ale soarelui, până în măduva oaselor, în miez de vară, simțind că și tu însuși începi să aduni în tine puteri nebănuite, pentru ca să poți trece apoi prin spectacolul culorilor, în care Dumnezeu se întrece pe sine, și ca să poți simți, în cele din urmă, că albul nu e coloare, ci doar traducerea într-o limbă necunoscută a liniștii.

Sunt născut în decembrie, sunt omul care s-a retras în „Muzeul de iarnă” (versuri, cartea mea de debut) și care a consolidat „Memoria zăpezii” (versuri, a doua carte), care și-a presărat drumul literar cu multă zăpadă, ca și cum ar fi cenușa din poveste, pentru a nu mă rătăci la întoarcerea acasă.

Căci acasă e iarnăprimăvarăvarătoamnă.

 

 

Elena Mitru

     Vară de foc              

 

                     După ce ne-am perpelit într-o Vară de foc și am sperat zi de zi că se va îmblânzi, nu am găsit o soluție mai bună decât să dorim tot mai mult ca Toamna să-și amintească de noi și să vină cât mai repede. Să-și amintească de locurile pe unde a sălășluit cu un an în urmă. Ne sufocasem de tot, nu mai aveam destul aer, nici apă. Nu mai știam unde să ne ascundem, să găsim o umbriță cât de mică, un locușor mai retras și mai răcoros, să ne putem trage puțin sufletul. Nu mai doream să ne ducem nici la Marea cea mare, nici la plaja arzătoare ca să ne schimbăm la culoare. Ce o fi avut cu noi această Vară că s-a supărat și a devenit așa de înfocată?

                       În luna lui "Cuptor", i-am dat dreptate, era luna ei, o lună aparte, cea mai arzătoare din an. Avea și ea, Vara, îndatoririle ei, să pârguiască fructele, să coacă grânele și toate bogățiile ce se pregăteau pentru cules în vremea lui "Gustar"  care bătea la ușă. Dar ea, și-a uitat focul aprins până târziu la "Răpciune" către "Brumar" și parcă nici nu se gâdea să se retragă spre alte meleaguri unde era așteptată.

                          Dacă am văzut așa, am lăsat-o cum era și ne-am văzut de ale noastre, până, iată, într-o zi când parcă dintr-odată s-a arătat Toamna cam supărată. Noi ne gândeam că ea o să se întoarcă însoțită de o ușoară adiere, cu pletele-i în vânt, cu stropi de rouă prin grădini, cu bagajul îngreunat de minunățiile ce ni le aduce an de an. Dar, de unde? S-a burzuluit într-o zi rău de tot, a aruncat un frig tare peste noi, de simțeam că o fi deja Iarnă afară. Nu ne venea a crede că Toamna s-a înrăit așa de repede. A acoperit cerul cu ditamai norii îmborțoșați de apă și negri, negri, i-a răvășit de colo-colo cu vâtul zăpăcit și el prin toate cotloanele și nu i-a lăsat până nu s-au spart și au dezlănțuit o ploaie torențială cu șiroaie de apă și fulgere și trăznete peste toți și toate. 

                            Povestea asta a durat cteva zile, când mai aprig, când mai ușor, până s-a oprit în sfârșit. Atunci Toamna parcă obosise de atâta supărare și s-a retras discret peste coclauri, să se reașeze frumos cum îi stă ei bine și o știm de totdeauna.

                             Am observat că și anotimpurile au început să se sfădească între ele, să se întrepătrundă, să nu mai înțelegem un timp care este unul sau altul. Știu doar că din această "răzmeriță" mulți ne-am ales cu nasurile înroșite și cam plângăcioase, cu vocile miorlăitoare și cu ochii înlăcrimați de răceala care și-a găsit locul acolo unde noi nu o dorim.

                             Gata! S-a arătat soarele, care a revenit cu intenții mai bune pentru noi neputincioșii, să schimbe ceva. Și-a dat mâna cu doamna Toamnă!