Altădată…

Am văzut-o cum urca, încet, încet, scările. Înaltă, şi nu prea, subţire, ca întotdeauna, mi-a făcut o reală plăcere să o revăd. Profesoara de franceză. Şi de rusă. A predat şi latina. Şi pe toate le-a făcut bine, bine. Acum are 82 de ani. Şi părul alb, alb… De anii primei tinereţi ne amintim întotdeauna cu nostalgie. Tuturor ne pare rău că acea perioadă a trecut. Apreciem cu adevărat ceea ce am pierdut la mult timp după ce vremea când eram împreună a trecut. Timpul este singurul care cerne valoarea.

După anii de şcoală dai, singur, piept cu viaţa. Face mult materialul din care eşti construit. Un bolovan, o piatră tare, trece aproape peste orice şi antrenează în mişcare tot ce-i stă în cale. Bolovanul prinde viteză la vale, ca şi condiţie este în coborâre. Din păcate, considerăm că avem multe exemple de acest gen. Cel ce urcă transpiră, depune efort, oboseşte des, se opreşte, gândeşte lucrurile, poate este tentat să schimbe tactica, îşi pune mii şi mii de întrebări. Acest gen de individ pare fragil, expus intemperiilor de orice fel, el se îndoaie în faţa greutăţilor, dar îşi revine imediat, fibra din care este construit este elastică, este suficient de inteligent pentru a-şi cântări opţiunile şi a reveni pe drumul cel drept. Întâi şi-ntâi tânărul alege. Apoi familia îl susţine. Dar şcoala, şi numai ea, pune cărămizile. Răspunderea este mare. Copilul, elevul, tânărul, îşi caută drumul. În prima fază este dezorientat, nu se cunoaşte încă pe sine, când totul ar trebui să fie simplu nu este. Să avem grijă cine în imediata sa apropiere, cine îl sfătuieşte, dacă dialogul dintre ei este real sau fiecare vorbeşte pe limba lui, fără puncte de intersectare.

Toate acestea mi-au adus în faţa ochilor şcoala de altădată, profesorii de altădată, elevii de altădată, vremurile de altădată. Au fost, toate, după opinia noastră, de calitate.

Nu pentru că atunci totul ar fi fost perfect. N-a fost.