ANCHETĂ – INTERVIU Pentru membrii Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud

1.Ce credeţi că ar trebui să ştie cititorii despre dumneavoastră?
1.Să ştie că mereu caut o concordanţă între om şi scriitor. Să reuşesc să mă feresc de un anume „dogmatism” poetic şi că poezia este o nostalgie a orizonturilor ce se lasă greu cucerite.

2. De ce scrieţi?
2. Să eliberez sufletul de angoase şi pentru că simt că am ceva de spus, simt această chemare, precum au nevoie peştii de apă ori vântul pentru morile de vânt. Scriu pentru că refuz rutina şi conformismul. Scriu ca să particip la ctitorirea unei patrii, cum spunea Ioan Alexandru. Scrisul îmi crează o imensă bucurie. Scrisul mă ţine liber de orice ideologie. Scriu pentru că în felul aceasta simt că particip la viaţa cetăţii şi că simt că mă reconstruiesc odată cu textul. Nu întâmplător spun într-un poem:”Cetate i-am cât crezi din vorba mea/ Fă-mă antenă cu care fluturii pipăie imensul/ dă-mi năzuinţa ierbii şi iertările fără de vină”. Spunea Ana Blandiana, într-un interviu că:”în scris se moare fără încetare”, până când „nu mai poţi înceta vreodată să mori”. Poate că noţiunea de a scrie să fie o explicaţie a nemuririi. Scriind, învăţ „să ascult timpul” scria Gheorghe Grigurcu şi îi dau dreptate pentru că a asculta timpul însemnează a te asculta pe tine.

3. Cum vedeţi rostul scrisului?
Să răspundă marilor probleme existenţiale sau cel puţin să dea anumite răspunsuri la problemele oamenilor, iar cititorul, după lectură, să găsească un răspuns care şi-l pune, iar eu îl caut. Cititorul trebuie să se îmbogăţească cu cel puţin un gând bun şi adevărat pe care să-l urmeze. Scriu în speranţa că voi putea îndrepta pasiunea absurdului specifică lumii de astăzi şi pentru a da tăcerii un gând adevărat şi frumos. Să refac legătura pierdută cu natura, să le redau oamenilor şansa de a fi ei înşişi, să respect amintirile fiecăruia, nostalgiile care îi cheamă mereu acasă, unde ar putea să se regăsească cu adevărat.

4. Care sunt valorile în care credeţi?
4. Adevărul, dreptatea, intransigenţa, bunul simţ, credinţa în Dumnezeu şi în toate, echilibru şi bună cuviinţă. Crde, mai ales în libertate şi-n perceptul biblic că „adevărul ne face liberi”.

5. Cum scrieţi?
5. urmăresc adevărul dezbrăcat de „solzii păcatelor” şi pentru a-mi oferi o probă de libertate. Prin scris mă reconstruiesc, devin cel care ar trebui să fiu. Să reuşesc ca şi Beniuc, uneori, să stau de vorbă cu universul, să fiu un „măr din margine de drum şi fără gard”. Scriu, ca şi cum m-aş mărturisi. Nu întâmplător, spun într-un poem: „Lasă cuvântul să se mărturisească/ Numai aşa-i mai cuvânt/ Nu ucideţi cuvântul înfrumuseţându-l/…Lumina-i rotită în soare ademenindu-ţi plecarea/ Iar albinele curg singurătate încununându-ţi întoarcerea.”

6. În cariera scriitoricească, există oameni cărora le datoraţi ceva?
6. Cu siguranţă, sunt oameni şi scriitori care m-au influenţat. Unul dintre ei este prozatorul Icu Crăciun, care, fiind redactor şef la publicaţia „Cuibul Visurilor” mă zorea să-mi termin şi să-i dau materialul pentru pagina de care răspundeam. Aşa am scris cartea de eseuri „Absidele tăcerii”. Pentru aceasta îi sunt recunoscător. Şi apoi, mai există oameni sau scriitori care te obsedează. Pe mine, aproape că mă obsedează Mihai Eminescu, căreia aş dori să-i şterg tot praful de pe stele. Şi autorul cuvintelor potrivite. Aceşti doi poeţi îmi dau tot timpul de gândit, dar nu-l uit nici pe Mircea Ivănescu, care m-a recomandat ca scriitor, lucru pentru care simt că le datorez forma de abordare a poeziei. Nu-l uit nici pe conjudeţeanul nostru Luca Onul, de la care am învăţat că „Precum Sisif, eu car în spate/ În loc de bolovani, cuvinte.” Desigur, mai sunt şi alţii, dar nu exemplific din grija de a nu omite pe cineva.

7. Consideraţi că aveţi format un cerc de cititori? Cine sunt ei şi ce aşteaptă de la dumneavoastră?
7. Da, unii o fac din curiozitate, alţii pentru că s-au regăsit în volumul „Nostalgii”, încercând prin versuri să salvez casele văruite în albastru, aceste sfinte voroneţe, podurile de lemn acoperite şi care existau pe Valea Someşului şi Ilvelor, troiţele din răscruci de uliţe, căsuţele solitare din poeni şi de pe dealuri. Vorba lui Gheorghe Pituţ „La noi un om e ca o casă/ Pe deal o casă-i ca o ţară/ Şi steaua seamănă c-o masă/ A cerului înalt de vară/ Unde luceafărul coboară/ Să-şi ia lumina ne-nţeleasă”. Am simţit că acest volum de versuri (Nostalgii) a încântat pe cei care trăiesc departe de locurile naşterii, de casa în care s-au născut sau au copilărit. Ei aşteaptă scrieri originale. Eu am făcut-o, pentru a salva prin poezie, lucruri şi locuri care au dispărut sau sunt în prag de dispariţie.

8. Credeţi în prietenii literare?
8. Cred în prietenii cu care am început travaliul scrisului şi pentru că avem aceeaşi preocupare. Cred în ei pentru că de bună voie şi-au asumat această misiune, precum personajul biblic Iosua, care şi-a asumat misiunea de a cuceri Canaanul sau ţara făgăduită israeliţilor de către părintele lor Avraam. Cred în toţi oamenii cu care am un limbaj estetic, comun, respectându-ne reciproc opiniile diferenţiate, faţă de noi înşine şi faţă de fenomenul literar. Urmăresc opiniile poeţilor şi mai ales ale celor din generaţia optzecistă.

9. Fiecare scriitor gândeşte la cartea de căpetenie, care să-l reprezinte. Aţi scris-o deja? Dacă nu, cum o imaginaţi/proiectaţi?
9. Să scriu o carte în care cuvântul să te elibereze, să devină cu adevărat rostire, adică să se mărturisească. Cuvântul care a stat la baza creaţiei, precum afirmă scrierile Sfinţilor Părinţi cu privire la importanţa Logosului „Prin care toate s-au făcut”, ori Eminescu în poemul „Sarmis sau Gemenii”: „Învaţă-mă dar, vorba de care tu să tremuri/ Sămănător de stele şi-ncepător de vremuri”. Sper, în cartea pe care am să o scriu, să anihilez orice formă mimetică, orice clişeu verbal, să reuşesc să creez un personaj liric care să pună întrebările acestui timp, dar şi marile frământări ale omului. Frământările lumii să fie frământările poetului, fără a scrie o poezie neapărat socială. Doresc să scriu o poezie care să te ducă în larg, iar vânturile să te aducă înapoi mai bogat şi curat, cel puţin cu o zare. O scriere este importantă dacă determină sau neagă alte scrieri, spunea Mircea Zaciu despre operă. Mă mai gândesc la o plachetă cel puţin de sonete ştiind că sonetul este o poezie cu formă fixă, alcătuită din paisprezece versuri şi în care să nu se repete nici un cuvânt şi să reuşesc în ultimele două versuri să concentrez maxima sinteză a celor douăsprezece versuri. Acest lucru l-aş considera cu adevărat o realizare.

10. Grupările literare, cenaclurile, credeţi că mai au vreun rost? Care ar fi el?
10. Cu siguranţă că sunt importante, mai ales atunci când funcţioneză ca un laborator literar. Unul din motive ar fi posibilităţile afirmării noilor scriitori şi îndrumarea acestora.

11. La ce lucraţi acum?
11. La un volum de poezii (poeme) întitulat „Rostiri”, în care şi prin care preamăresc puterea creatoare a cuvântului dar, cuvântul trebuie să se mărturisească pentru a deveni rostire, precum credinţa trebuie mărturisită pentru a fi cu adevărat credinţă, spun Sfinţii Părinţi de la Niceea. La fel este şi cu poezia, pentru a deveni cu adevărat rostire, trebuie să se mărturisească.

12. Ce reprezintă pentru dumneavoastră Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud?
12. O rampă de lansare câtă vreme preşedintele acestei societăţi este criticul şi rebrenologul Andrei Moldovan în cartea căruia „Poeţi români de astăzi – alte erezii” se regăsesc poeţi de la Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu la mai tinerii Ştefan Manasia şi Nicolae Avram.