Andrei Moldovan: Săraci de-a pururi

Cu vreo câţiva ani în urmă, am fost surprins să aud, apoi să constat că Muzeul Memorial Liviu Rebreanu din Valea Mare (Piteşti) nu mai există. Fusese retrocedat. Îmi venea destul de greu să cred. Ştiam totuşi că, după moartea lui Rebreanu, văduva scriitorului a vândut proprietatea, iar noul stăpân o soma pe Fanny să îşi ducă grabnic de acolo lada cu hârtii şi fotografii, că altfel le dă foc. Bietul de el!... Nu îmi era foarte clar cum a devenit mai târziu casă memorială. Probabil prin naţionalizare. Fireşte, strict juridic, lucrurile ar fi de înţeles, numai că era vorba aici de cel mai important prozator român, de singura lui proprietate la care a ţinut cu toată fiinţa sa (în Bucureşti fiind chiriaş toată viaţa!), de locul care îi dădea un echilibru interior necesar, de locul de zămislire a numeroase capodopere ale literaturii noastre, de căminul în care a trăit şi a murit un creator cum nu se nasc la tot pasul. Din această pricină, Valea Mare va radia lumină şi când puternicii din vremurile noastre se vor fi făcut praf şi pulbere, când peste numele lor colbul uitării aşternut de timp va fi cât un câmp nesfârşit.
Oare nu exista o cale de răscumpărare? Nu se găsea un sac de bani cu care să plăteşti o eroare, o nedreptate în folosul unor valori nemăsurabile şi care aparţin unui neam? Dacă la Valea Mare nu ar fi existat niciodată un muzeu Liviu Rebreanu, el ar fi trebuit creat. Dacă ar fi fost clădirea pârjolită de foc sau dărâmată, ea ar fi trebuit reconstruită. Credeţi că alte popoare ar fi procedat altfel cu locuinţele marilor lor scriitori?
Trist este faptul că nu avem de-a face cu un caz singular. Ele au devenit lucruri obişnuite, din păcate, în peisajul glorioaselor noastre timpuri. Altfel nici nu am putea să ne îndreptăm spre o sărăcie spirituală din care nu prea văd cum vom putea să ieşim curând.
Ceea ce se întâmplă acum, însă, este de-a dreptul uluitor. Castelul de la Ciucea al lui Octavian Goga, muzeu de literatură, a fost revendicat de nişte nepoţi de frate ai Veturiei Goga, iar justiţia le-a dat dreptate. Nu mai există acum decât o singură cale de atac, dar cu speranţe slabe. Este uluitor pentru că „poetul pătimirii noastre”, care se vede că are de pătimit în posteritate mai mult decât în viaţă (dacă ne gândim şi la prigoana comunistă asupra operei şi memoriei sale), a lăsat prin testament statului român castelul de la Ciucea, pentru ca el să devină muzeu. Mai mult, doamna Goga a donat castelul-muzeu în 1966, cu acte în regulă, ea fiind angajată ca administrator al proprietăţii. Era şi o modalitate de supravieţuire materială la acea vreme pentru văduva poetului. Toate formalităţile au fost împlinite conform legilor în vigoare atunci. Pe de o parte, voinţa testamentară a poetului, pe de altă parte, actul de donaţie al proprietarului de drept par să fie lucruri temeinice, neatacabile juridic. Par doar, pentru că, neînţelese pentru mine şi pentru mulţi dintre noi, meandrele justiţiei ne pot arăta o altă dreptate decât cea pe care mintea celor mai mulţi o vede: o dreptate pe dos.
Este atunci cu putinţă să nu te gândeşti la o mafie a retrocedărilor, la o mafie care, după ce îţi ia tot de pe masă vrea să-ţi golească şi fiinţa de tot ce are ea mai de preţ? Dacă îţi lipseşte pâinea de pe masă eşti un om sărac, dar poate că mâine vei ajunge la o situaţie mai bună. În schimb, dacă cineva te jefuieşte de bunurile spirituale, dacă se întâmplă să le pierzi, atunci rămâi sărac de-a pururi.
Şi cine te apără?