Aurel Ghiba: Statuia

          Am scris nu demult despre acea bijuterie a lui Condillac, marele filosof francez care a dat naștere uneia dintre cele mai importante opere filosofice ale sec. XVIII „Tratatul despre senzații”. În acea lucrare scriitorul „construiește” o statuie, presupunând că aceasta, la început inertă, este rând pe rând, înzestrată cu cele cinci simțuri, constatându-se că prin acțiunea și interacțiunea lor, aceasta capătă toate cunoștințele posibile, până la cele mai abstracte, ba chiar că ea dobândește toate caracterele unei ființe omenești. Citind această lucrare cosmică a lui Condillac, m-am gândit că, probabil, a luat ca model „Statuia lui David”, o copie care se află chiar în centrul Florenței. Rece, inertă, goală, ca un nou născut, de orice simț, cu privirea aruncată în zarea fără de sfârșit, nelăsând loc de niciun fel de comentarii. Culmea este că respectiva statuie trezește, în frumusețea ei goală, toate simțurile celor care o privesc, amestecate, fără detaliere. Am dedus fenomenul, fiind martor ocular la acesta. Aflându-mă în iarna anului 2005 la Florența, unde se află fiul meu Cristian la muncă, printre alte obiective ale frumuseților unice ale unui oraș care este locul Renașterii si una dintre comorile cele mai de seamă ale Europei, am vizitat și eu, acea minune a adevăratei arte. Nu știu, dar mă gândesc că Mussolini, fiind aliat al lui Hitler, a fost, poate, un „rău necesar” pentru frumoasa Italie, si pentru că de fapt, a salvat acest minunat oraș și nu numai, de la jafuri și distrugere ale simbolurilor Renașterii, bogăția întregii omeniri.

          Aflat în mulțimea de privitori strânși acolo, cu tot frigul cumplit, apropiindu-se unul de celălalt pentru a mai diminua întru câtva senzația de frig, am observat faptul că, în general, femeile erau mai numeroase decat bărbații. Ceea ce mi-a atras atenția în mod deosebit a fost faptul că în spatele meu se afla o pereche, un „bărbat și o femeie”, care tot comentau, cu glas destul de pronunțat, într-o limbă neaoșă pur românească, de pe la noi prin Ardeal, străini majoritari, se spune, ai acestui frumos oraș. Mai guraliv era bărbatul, om între două vârste, lucru cam nebișnuit la noi acasă. Să-l auzim: „Te mai hlinzăști mult, ce dracu, că ăla nu îngheață de frig ca noi, sau poate că stana aia din piatră te-o fi încălzit, vezi Doamne! Așa tare-ți place, de te tot holbezi așa la el?”. Raspuns, cu apăsare nervoasă: „Îmi place dară, că-mi place, c-am văzut și eu odată la viața mea amărâtă, un bărbat întreg!” Ce a urmat, no comment! În cele din urmă, un tânar, râzând, intervine: „Gata, haideți să mergem, nu vă mai sfădițî aici, nu vă este foame, ce naiba?”. Se pare că acesta era fiul lor cel cuminte, „italian suplinitor” care, probabil, a fost autorul unei farse de toată frumusețea, ce-l viza pe tatăl său, care trebuie s-o știe doar el, pentru a opri un taifun în plină iarnă, ce putea fi dezlănțuit de acesta.

          Ei, așa s-a întâmplat să-i dau dreptate lui Condillac. Însă privind ca toți ceilalți goliciunea respectivei statui, lucru de mirare pentru mulți turiști neavizați, dar înveselindu-i, îmi aduc aminte de ceea ce spunea în acest sens Schiller, filosof, estet și dramaturg german al sec. XVIII, prieten bun cu Goethe, în una dintre scrierile sale estetice: „Sculptorul cuminte, artistul grec (de la care s-a inspirat Donatello, autorul statuii lui David) aruncă veșmântul și ne arată figurile goale, deși știe foarte bine că în viața reală ele nu apar astfel. Pentru că el, veșmântul, este accidental și necesarul nu trebuie sacrificat de dragul accidentalului, după cum și legile bunei cuviințe și ale nevoilor fizice, nu sunt și cele ale artei; sculptorul trebuie și vrea să ne arate Omul; îmbrăcămintea ni-l ascunde si de aceea, pe bună dreptate artistul renunță la ea”. Amintind acea reacție acidă a româncei noastre față de soțul ei, prin răspunsul dat... „am văzut și eu o dată în viața mea amărâtă un bărbat întreg!”. Adica gol: Om lipsit de veșminte, femeia i-a dat dreptate, fără să știe, lui Schiller.După umila mea părere, întreacăt fie spus, ar fi bine ca dascălii care însoțesc numeroasele grupuri de elevi în vizită la Florența având ca obiectiv si „Statuia lui David”, să cunoască opinia estetică a lui Schiller privind acest gen de artă, pentru a preveni anumite confuzii în ce privește senzațiile.

          Făcând o analogie, răspunsul femeii este aidoma cu acea „opinie adevarată” scoasă din gura unui sclav, în dialogul lui provocat de Socrate, prin care a demonstrat că respectivul sclav „știe, fără să știe”. Azi, psihologii moderni, care nu demonstrează mai nimic, pentru a afla cine-i „cel mai tare din parcare” din școală, apelează la acel sistem IQ, deja învechit și nefolositor, care se ocupă de un fel de arhitectură cerebrală limitată doar la „a ști” și nu și la „ a face” față lumii sociale. Ai doar note de 10, ai lumea la picioare, societatea, viața reală, stabilind în cele din urmă dacă te împiedici sau nu, iar tocilarii vor fi cei dintâi care vor afla acest lucru. Inteligența socială presupune, acceptă, numai valori de întrebuințare și nu altceva. Din păcate, în viitor v-a rămânea în umbra celei artificiale, provocând un conflict social între valori.

A. Ghiba