Aurel Rău: Sentimentul spaţiului

După ce cobori treptele în curtea casei, ca să ieşi în drum, urci pe un podeţ, odată deschisă şi închisă portiţa porţii, deci o experienţă a spaţiului s-a şi produs. Iar dacă în jurul crucii drumului cu uliţele, de care s-a vorbit, ai descrie o elipsă, rolul de axă mare jucându-l linia intersectată secundară, ai circumscris un al doilea perimetru, social, urmându-i celui domestic. Această ritmică răzimând pe raţiuni economice şi hotărnicind mai largi şi mai largi nivele, ondulează până la fruntarii ale unei întregi „ţări" în care să aşezi de aşişderi geografie, ştiinţe naturale, istorie, matematici, fizică, desen, chimie, muzică, deplin pregătit pentru viaţă sau gata şcolit.
De un plan cu fundamentul caselor fug spre linia ferată şi dincolo de ea încă pe atât Şesurile, faza cea mai recentă a hălăduirilor albiei Bistriţei ardelene – proaspete, grase. Porumbiştile, holdele, delniţele care otăvesc de două ori şi pe care sunt păscute primăvara şi toamna vitele mari, suprafeţe cu trifoi şi mici răzleţe iazuri cu papuri sub libelule, sau numai băltiri, le fac faima. Peste râu, care şi-a lăsat o margine de manevre, două maluri de vreo sută de metri, din arini, ferigi, hamei, urzici şi răchiţi, din prundurile şi căscioarele unei nimi vesele, neştiutoare de frig şi linişte, aplecată pe foiurile şi baroasele fierăriilor şi pe procopselile Crăciunului şi Paştilor, nezgârcită în plozi, treci pe un frumos pod albastru de metal, brodat cu două arcuri semeţe şi două balustrade geometric împletite, înspre instituţiile comunale, dar şi în lung de alte gospodării cu prelungiri de grădini, până să dai, ca şi în extrema nordică, de o primă terasă, penultima lucrare de eroziune sau danie a zeului şi dinastiilor Apei.
Scoţând pentru moment din discuţie „în jos"-ul și „în sus"-ul, aşezările ținându-se de mână şi așezările despărţite de – drămuit – parcelate câmpuri, dinspre saşi, ambele însemnând praguri, abrupte din când în când sau imperceptibil ascendente, descendente, de pe aceste două aripi de relief revelaţia Văii mult poate înrobi. Îşi amintesc aici, uită, tăifăsuiesc, ascultă, de o parte şi de alta, ferestruite de pâraie cu pescuţi mici, jidănei, sau numai cu brotăcei şi broaşte, picurătoare sau sugrumate, secate, dulci când nu sărate, o alternanţă de aspirări şi inspirări ale scoarţei, toate mai prin înalt, din Muncele şi Heleştee, Poduri şi Podereie, Coaste şi După-Coaste, Dealuri şi După-Dealuri, Strungi, Feţe, Secături, Zăpodii, Table, Dâmburi, Obreje, Râpe, Dosuri, Pripoare, Hologuri, Picioare, Capuri care sunt lunca anterioară, de un leat cu sau, judecând după stane mari singuratice, acoperite de muşchi ori pleşuve, scrise de trăznet din vremea Potopului, acum de nădejde glastre culturilor agricole amintite, dar şi altora, ca lucerne, orzoaie, floarea-soarelui, cânepi, mazări, ierburi, mai ales pentru oi scoase la păscut dimineaţa şi întoarse în sat seara, „tocmite", la răstimpuri, prin târliri, mutări şi amenajări succesive de stâni, halauă, fântâni, ciurloaie şi staure. Dar încreţirea aceasta de dâlme şi de văiugi, din proximitate, cată să cedeze în peisaj unor dealuri mai mari şi munţi mai scunzi. Astfel în nord, dinspre est spre vest, Dealul Bistriţei, tăiat de pasul Dumitrei, Pădurea ascuţită a Dumbrăvii, semi-muntele Tomnaticul, un pictor fără egal din septembrie în noiembrie, şi piscul de urşi şi smeuri Heniul, toate având să reteze orizontul pentru o altă la rândul ei pliere şi vale dintr-un monom de sate, Ilvele, de asemenea căţărându-se şi povârnindu-se spre o depresiune şi vale, a Someşului cu dese mustăţi sau aripi de afluenţi din care chiar smei aevea, de cremene, fortăreţele ultime ale masivului Rodnei se saltă, cu Ineul şi Pietrosul, ochiuri de mare, să închidă de partea lor Ardealul şi să târască prin veri şi prin ireal, prin ultim, şlepuri grele ce nu ajung nicăieri, de tăceri şi zăpadă.
Spre răsărit, după ce se lasă despicate, ca de un ic, de pasul Tihuţa, zvâcnirile de țancuri şi măguri işi duc cetinile şi pajiştile prin faţa Bazinului Dornelor şi peste Zâmbroaia, unde în scări sunt de mult Călimanii, învăluitori spre sud, cu alaiul, mişuna lor fabuloasă de căprioare, mistreţi, lupi, cerbi, râşi, vulpi, cocoşi de munte şi de mesteacăn, dar şi cu fâneţele lor, ai satelor sihăstrite Cuşma, Dorolea, Ghinda, Jalna, Budacul, şi despărţitori de Secuime ai fostului district cu turnuri gotice, crenelate, al Bistriţei. Ademenitori şi printr-un Lacul Zânelor, ei dau viaţă Şieului care, prin întâlnirea de la Beclean cu Someşul Mare, o dizolvare într-un singur molcum cântec a trei colorate arii, îi poate conteni descreşterii tot mai plânse spre Câmpia Transilvaniei, foitoare de verze şi berze, spre cetatea Ciceului, bălţile Ţagăi şi armenii Gherlei, de-acum lucirea de coardă a unui întins arc, poziţia de scenă a unui vast natural amfiteatru.
Văzduhul deasupra este albastru, ca prin el pajeri să descifreze întreg acest palimpsest. Se oglindeşte în ochii lostriţei şi păstrăvului curcubeul. Un brad şi-a crăpat radial tulpina, la o palmă de la faţa gliei, şi suie aşa, în buchet de braţe, închizând nave ca o biserică. Aurul din minele de lângă Valea Vinului se face mai palid ca să se distingă mai clar, într-un întuneric inscripţia „Hic fuerunt tartari". În Ocna Dejului pereţii de sare sticlesc ca în cuptorul în care cucoşul din poveste abia a stins focul cu apa fântânii pe un pământ boieresc. Sub arcade înalte, îmbinate tuburi de orgă şi covoare turceşti roşii se roagă aceluiaşi unul Dumnezeu. Pământuri colorate sunt cu gândul la forma cănilor care sunt cu gândul la trupuri de fete care merg la o horă ce reflectă mersul unui om în suiş şi coborâri, niciodată smuls din rădăcini de un vânt, mistuit de dorul (cuvânt, dacă nu mai bogat, mai întins decât Sehnsucht ?) de a depăşi cercul închis al văii şi al dealului.