Biserica şi ingerinţele împăraţilor

Cu deosebire cultele minoritare de azi deplâng ceea ce am spus ca temă în titlu, calificând această permisivitate pe care şi-o luau imperatorii drept un dezastru, o „apostaziere”, identificând această situaţie cu ua din situaţiile prezentate în cele spuse de „Apocalipsa” după Ioan unor Biserici din Asia. Negreşit că ceva adevăr există, fiindcă mulţi împăraţi, influenţabili sau ei înşişi socotindu-se cu bună judecată, au provocat mari tulburări prin amestecul grosolan, cu toată puterea statală, în cele sfinte. (Să amintim doar perioada iconoclastă, care se leagă de numele unui împărat de tristă aducere aminte –Leon al III-lea, începănd cu anul 727, continuată de fiul acestuia, Constantin al V-lea şi încheiată în anul 787 din iniţiativa împărătesei Irina, printr-un sinod ţinut la Niceea.)
Dacă socotim alternativa, ca prigoanele să fi continuat sub împăraţii păgâni, era mai bine? Un călugăr rus din zilele noastre se extazia de perioada represiunilor staliniste, pe motivul că „atunci s-a văzut cine era cu adevărat creştin”. Cine raţionază astfel nu are însă dragoste nici de oameni, nici de Dumnezeu, căci nu are îndurare faţă de atâţia care mai slabi fiind, îşi pot pierde credinţa şi sufletul, nu se înduioşează de cei la care cuvântul dumnezeiesc nu mai poate ajunge, fiindcă nu mai are prin cine. Căci noi şi pentru vrăjmaşii, pentru prigonitorii noştri trebuie să avem milă, fiindcă unii fac cele rele fiind slabi sau siliţi de maimarii lor şi le este silă multora de ceea ce sunt nevoiţi să facă.
Constantin cel Mare nu se poate încadra între împăraţii care şi-au impus persoane şi păreri în Biserică.. Este adevărat că a prezidat Conciliul de la Niceea (cf. lui Teodoret al Cirului, Eusebiu al Cezareei etc.), ba chiar şi-a dat cu părerea în anumite rânduri şi nu numai atunci, dar a întâmpinat împotrivirea unor episcopi şi oameni ai Bisericii, care au arătat cât de nepotrivit este ca Cezarul să intervină în cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Deşi uneori chiar s-a supărat pentru că a fost sever contrazis, împăratul nu a pedepsit niciodată pe cei care aveau alte opinii, zâmbind atunci când era pus la punct cu decenţă, permiţând cofruntarea opiniilor. fiind un bărbat cu adevărat inteligent
Constantin cel Mare a putut fi exemplar pentru secolele următoare prin bunul simţ pe care l-a dovedit, prin prudenţă, tenacitate şi simţul răspunderii sociale.