Blissburg-lui Augustin sau Binecuvântările lui Ostace

Medicii n-au stofă de martiri şi nici de mărturisitori ciceronieni, arta lor, medicina, fiind una a observării – chiar şi după acţiunea tratării medicii-eişi - rămân eroi sociali destinaţi umbrei cetăţii; medicii poate nu pot ca unul dintre ei, cel prezent de faţă, ardeleanul de vale Augustin Ostace, să facă, să iasă din popina Coroana, din vecina judeţenei de partid efuzionat bahic şi să clameze: nu mai suport, cupola, m-a împrizonierat, a Securităţii, vreau să mă eliberez chiar prin fugă, tinereţea mi-e Parnas verde, vreau s-o trăiesc în Parnasul de el, viză să primesc, vreau să cuprind orizonturile cu braţele Mirării mele, să stau stupid în mirarea mea contemplând palatele albastre ale cerului. Ale libertăţii.

Augustin Ostace e fermecat, a fost sigur, va mai fi fermecat de fausticul devenirii în cunoaştere, cunoaşterea pentru el e viaţa, devenirea prin învăţare, mulţumirea fericită a fiinţării. Fericirea era să privească şi Gorgona, fiind tânăr şi obraznic, să numească lucrările mefistofelice comuniste pe ele în căderea lor luciferic de reală. În urcuşul faustic, dacă greşeşte se opinteşte Ostace, se opreşte cu mirare de copil Augustin, acceptă relativismul după exerciţiul legii cunoaşterii medicului, greşeala o suportă stoic filozoful amator şi merge mai departe nimigeanul de sus. Nu se poate opri, e român definitiv şi pentru limbă pentru că – participând trăirist la reliefurile trăirilor sociale noastre româneşti – nu poate fi amplu, coerent într-o limbă străină.

Bistriţa părăsită de el era o Bistriţă a înfrângerii morale totale, un burg al marilor înfrângeri, unde vătafi comunişti dictau destine şi surpau destine de intelectuali prin pidginizare, marginalizare, alcoolizare, înfometare, năravuri perpetuate şi după anii 90. Fără cenzură sănătoasă, Augustin Ostace s-a revoltat împotriva acestei lumi şi asta deranja. Efuziunea lui emoţională specifică, deşi era percepută devalorizant de stăpânii zilei, putea deveni periculoasă. Să-l admirăm pe Augustin pentru puterea avută de a se revolta, de a fugi, de a se delimita. Prin asta ne-a întrecut, ne-a surclasat pe noi, cetăţeni liberi, informatori, securişti, popi, militari. A plecat din burgul marilor înfrângeri, din burgul marilor noastre înfrângeri, Bistriţa, pentru a se salva pe sine. Sârbii de la graniţa cu România clamau în secret văzându-l plin de praf, bând Cola cu nesaţ: e, totuşi, doctor? A fost şi o victorie prin fugă, dar emigraţia solitară în percepţia clasicilor greci ţi romani era un blestem, una din tragediile personale înalte. Ostace umblând peripatetic prin ţara americană a libertăţii SUA, juridic întărit în libertate şi moralul său de paşaportul american, se întoarce în ţara filozofiei, Germania, pentru a se desăvârşi Augustin.

Alungat de blestem din Bistriţa, prin marginalizare şi anchetă, se reîntoarce în burul marilor înfrângeri pentru a-l numi burgul binecuvântat (Blissburg). Vine Augustin să binecuvânteze burgul, vine Ostace pe cetatea săsească a Bistriţei s-o binecuvânteze cea care a vrut să-l bage la carceră?

În structura dialogică, iată acum mai nou cu nota de fanfaronadă, se plimbă prin Bistriţa pentru a o cunoaşte şi recunoaşte, pentru a mângâia cu privirea trama stradală, drama stradală, pentru a îmbrăţişa edificiile, pentru a retrăi fericirea reinserţiei comunitare; şi vrea să scrie: Blissburg, Burgul binecuvântat; îl văd acum că vorbeşte cu contigenţii săi, să zicem fraţii mei mai mari, cu care ar fi vrut să nu mai vorbească niciodată; burlescul simţ îl salvează pe Ostace, capacitatea de a se coborî intempestiv din turnul de fildeş în noroiul social îl salvează pe Augustin.

Să întâmpinăm, propun, ilocutoric, cu candoarea participării la avatarul biografic al doctorului Ostace Augustin, fără să renunţăm la lectura critică, citindu-l pe nimigean. Bistriţa este un oraş românesc care are nevoie de o fixare a identităţii sale istorice moştenite de la saşi, preluate şi aplicate de nobleţea simţirii româneşti. Istoricii chemaţi pentru aceasta nu au fost departe de dilemele şi chemările lui Ostace. Unul dintre ei este şi acel ce vă vorbeşte, ardusatanul din Chioar, Marin Popan, şi vă îndeamnă să luăm în serios întoarcerea odiseică a lui Ostace, la identitate. Ca un delfin al fericirii efuzionat şi răcorit de întinderile Oceanului libertăţii, se întoarce la golful patriei, temerar la fluviul interior ce udă păduri dacice. Să învăţăm să te respectăm Augustin Ostace pentru fuga ta ca sclav de pe moşie, pentru avatarul odiseic al întoarcerii tale, pentru încercarea de a depăşi pe sine, pentru dedicarea ta în slujba mirării în cunoaştere, prin literatură. Mărturisirea meritelor obligatorie.

Marin Popan