Caleidoscop

Acea jucărie din copilărie, pe care o duceam la un ochi ( pe celălalt încercând să-l țin strâns închis, ca și cum aș fi avut acces doar la o jumătate de lume, cu greu, uneori chiar acoperindu-l cu palma liberă ), a pătruns în zilele mele, cu sensul ei propriu, de obiect prin care se (re)compun imagini, dar și cu sensul ei figurat, de amalgam social, puzzle cu piese multe, multe, pentru avansați, fără ca măcar creatorii lui să cunoască imaginea finală. Rotesc, învârt caleidoscopul vieții. De aproape, în departe, din departe în aproape. Nu am modelul, nu știm ce trebuie să iasă. Aranjez, rearanjez, cum cred eu...
Pietricele în diferite nuanțe, în multiple forme, în rotund, în romb, în triunghi, în pătrat.O geometrie ușoară, plăcută, a spațiului, cu visurile, cu tainele, cu dorințele, cu pierderea dulce a unui timp care nu se mai întoarce. Și caleidoscopul are legătură cu ce se întâmplă acum. În toată lumea, în toată țara, în tot locul unde trăim.
Dacă aș face un exercițiu de fantezie și de acceptare a jocului, aș observa mai întâi o întreagă geografie regândită pe principii de interese, nu de munți, de ape, de câmpii, de ghețari. Geo-politica împarte/ desparte pământul acesta fragil, pe care l-am crezut multă vreme de fier, nu doar de lut. Turismul se retrage în poze, pe internet. Din amintiri, se refac Turnul Eiffel, Cascada Niagara, orașele lumii, Viena, Atena, Istambul, ca minuni ale lumii de astăzi. Nevăzute, acestea rămân fără viață, fără ochi, fără admiratori. Delta Dunării e uitată, Maramureșul, copleșit de doruri, de copii, Castelul Peleș își cântă istoria, mănăstiri își întind trupul spre cer, Dunărea curge singură, Castelul Bran stă singur pe stâncă... În oraș, biserici, muzee, parcuri, părți din caleidoscopul vechi și nou, propun o altă viață, în on-line, în compensație.
Dincolo de locuri sunt oameni, care astăzi cu greu se întâlnesc, dar știu că sunt acolo, gata să pornească, așteaptă doar startul pentru o altă cursă. Cu locurile, mai este cum este, dar cu oamenii rămâne totul în prezent. Dacă nu sunt statui, ei creează ideea unei lumi locuite, nu pustii. Fără ei, sau cu ei în cochilie, parcă aș trăi un film de nisip.
Îmi duc încă o dată caleidoscopul la un ochi, îl învârt și trișez, ținând celălalt ochi deschis... Astfel, cu două lumi paralele, una, pe care o învârt eu, cealaltă, care se-nvârte după bunul plac al altora, mă joc de-a caleidoscopul. Jocul a devenit unul trist, așa cum peste toate jocurile s-a așezat virusul, izolarea, contaminarea, statul în casă. Dimineața, cu jumătate de ochi sub plapumă, în semilumina soarelui de mai, ce deschide un unghi alb zilei ce va să vină, printr-un caleidoscop, de data aceasta imaginar, mi se compun, pe retină, locuri văzute, oameni întâlniți, cu bucurie, clipe de neuitat... Și toate acestea dau un sens începutului de zi cu zi, de la capăt, indiferent de vremuri sociale, politice, economice, cu gândul că lumea este în noi, că noi suntem o lume, pe care o învârtim, uneori cu bucurie, alteori cu tristețe, și aproape constant cu dor...