Ce-i de făcut în educația din România?

Slaba calificare izbește la tot pasul în Romania actuală. Repararea unui pod durează ani, se construiește mult, dar fără sistematizare, se irosește generos timp, nu se argumentează fără erori o sentință, se relatează rar evenimente fără măsluire, nu se poate scrie istoria contemporană a țării, se înțelege anevoie lumea din jur. Efectele sociale benefice ale exprimării intelectualității sunt reduse.

Statisticile publicate sunt însă mai concrete. România are acum cea mai mare emigrație dintr-o țară în timp de pace, iar peste 90.000 de copii au rămas acasă, cu părinții la lucru în afara țării.

A scăzut dramatic înscrierea la biblioteci. Dacă în 1990 erau înscriși 5,8 milioane de persoane, recordul înscrierilor s-a atins în 1998 - 2003, cu peste 6,1 milioane, pentru ca, ulterior, efectivul înscrișilor la biblioteci să se prăbușească.

Analize internaționale (Mathieu Duchatel, …, Le monde vue d’Asie, Philippe Picquier, Mas de Vert, 2013) spun că doar 19% dintre cetățenii României vorbesc o limbă străină (incluzându-i pe cei 7% dintre cetățeni, care aparțin minorităților etnice!). Spre comparație, vorbesc o limbă străină în China actuală 29% dintre cetățeni, în  Austria 6o%, în Cipru 59,3, în Grecia 44,8, în Franța 35,9, în Polonia 39, în Cehia 34,6, în Bulgaria 30.

Generațiile mai noi încalcă frecvent regulile de gramatică. În plus, este excesivă prezența erorilor de logică (a sofismelor). Iar erorile de pragmatică covârșesc: se confundă fapte cu evaluări, la constatări se reacționează cu retorică, la întrebări cu amenințări.

În 2016, o firmă de referință (Mercedes-Benz) a arătat cu degetul spre “calitatea slabă a forței de muncă”. Comisia Europeană a remarcat în 2019 o “persistentă lipsă de competențe” în România.

În World University Ranking 2016 s-a vrut cuprinderea fiecărei țări cu câte o universitate. Dar și așa, nici una din România nu a urcat între primele 970 de universități după acest criteriu convenabil. După ce, în 2011, în clasamentul Shanghai, se ajunsese să se candideze pentru primele 500, acum nu se mai intră în discuție!

La Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro (2016) țara noastră a ajuns la cele mai slabe rezultate din ultimii cincizeci de ani. Sporturi întregi în care România conta în prim plan – handbal, volei, canotaj, gimnastică, box, lupte etc. – au pierdut.

Nu se înțelege ceea ce Marin Preda spunea cu o bună intuiție: tinerețea poate fi vanitate, dar nu este virtute. Sau, cum am spune mai direct: valoarea nu ține de vârstă, ci de talent, pregătire, devoțiune. În vreme ce alte țări își integrează valorile, România etalează o pasiune a excluderii lor. La o aniversare, actorul extraordinar care a fost Marin Moraru a spus: “nu îmi doresc nimic, nici măcar sănătate!”. Atât de mare îi era sațietatea!

Cum observau istorici americani (Tony Judt & Timothy Snyder, Thinking Twentieth Century, Vintage Books, London, 2013), istoriografia din România este vulnerabilă prin „combinația de formă nedemocratică cu conținut popular”. De aceea, scrierile profesionalizate, care dau tonul în privința istoriei de la Carpați, se scriu în altă parte.

          Politica externă a României este acum, la o examinare serioasă, un catalog de locuri comune. Relațiile sunt bune, dar alte țări întrețin nu doar relații bune, ci și relații mutual fructuoase. Oscilația între servilism și iritare, turism și infatuare nu se poate numi politică externă. Erorile sunt neobișnuite. Un președinte francez a trebuit să le spună liderilor români, la un moment dat, că nu au folosit ocazia de a tăcea.

Atunci când se discută pregătirea individuală nu se fac distincții de simț comun: între amintire și înțelegerea de cunoștințe, apoi între înțelegere și abilitatea de a face ceva cu cunoștințele respective, în sfârșit, între abilitate, dorința de a face și a face efectiv. Ca urmare, o ideologie întreagă a suficienței de sine și a mulțumirii cu puțin ocupă prea multe capete.

Fenomenele care și-au făcut loc în educația din România sunt încă și mai grave. Nici acum nu se înțelege masteratul, dar foarte mulți, în diferite hrube, „masterează”. În orice țară care se respectă, masteratul este cel mai exigent nivel de pregătire. La noi, este facil. Doctoratele s-au compromis durabil – prin expansiunea plagiatului, conducători fără valoare, proasta reglementare legală. Nivelul profesurilor universitare a coborât și s-a compromis, de asemenea, ca urmare a criteriilor eronate și a „concursurilor” superficiale. Ca efect al selecției, cei mai mulți directori și rectori, inclusiv la marile universități, nu au minimă cultură instituțională și sunt aidoma unor parohi. Prezența serviciilor secrete în învățământul superior a atins o amploare fără precedent. Corupția (nepotism, comercializare de posturi etc.) este mai mare ca oricând. Îngrijorările lui Spiru Haret privind „originalitatea” păguboasă a selectării profesorilor au fost mult întrecute!

Orice “tăietură” am face în fluxul știrilor, ea sugerează nefuncționarea, nepriceperea, lipsa de cultură. Iar acestea nu sunt străine de educație.

La crizele educației europene, la noi se adaugă criza capacității administrative. De ani buni, nu mai urcă pe scena răspunderilor pentru educație  oameni în stare să conceapă educația ca întreg. Ajung la decizii persoane care nu au publicat nici măcar cinci pagini cu vederile lor. Alții au ajuns conjunctural în funcție, încât străinii întreabă uimiți: „la voi cum se ajunge demnitar al statului?”. Mai nou, multe universități se întrec să flateze generali ai noii Securități, care se ocupă nu de siguranța cetățenilor, ci cu stabilirea de  vătafi!

În 2001 am avertizat că desfigurarea curriculumului național va duce la criză. Iar criza este continuă din 2002 încoace. Am avertizat în 2005 că programele PISA și Bologna sunt greșit aplicate în România. Consecințele erorilor se văd. Am avertizat că legea educației din 2011 va duce pe o direcție greșită educația. Rezultatele se văd la tot pasul. Am avertizat că amestecul serviciilor secrete duce educația înapoi. Efectele sunt tot mai clare.

Ce-i de făcut în educație?  Nu banii lipsesc în primul rând în România actuală, cum sună un refren care împiedică schimbările. Așa-zise proiecte, precum “România educată,” sunt nu doar ofensatoare pentru bunul simț (cine educă pe cine?), dar, incapabile să aducă ceva nou, pastișează idei consumate din lada de resturi a trecutului. În rest, se face tapaj de mărunțișuri, care nu țin de necesara reformă ce ar trebui gândită. Simpla echipare electronică, oricât de importantă ar fi, nu este în nici un caz reformă. Într-un cuvânt, în România actuală lipsesc înainte de orice ideile noi și soluțiile în organizare care să ducă înainte.    

Ce-i de făcut efectiv? Mă opresc doar la un prim pachet de măsuri  - la măsuri de urgență: a) Instituționalizarea unui cadru școlar pentru uriașul efectiv de copii lipsiți de grija unei familii (neexistând familii sau fiind familii cu situație precară ori plecate la muncă); b) Angajarea unei reforme chibzuite, care începe nu cu evaluarea, cum vrea greșit proiectul amintit, nici cu mărunțișuri, cum vrea o altă abordare săracă în idei, ci cu construcția curriculumului; c) Restabilirea curriculumului modern elaborat în anii reformei din România și actualizarea lui; d) Acordarea autonomiei funcționale liceelor și școlilor, inclusiv în angajarea de personal didactic; e) Reluarea pregătirii institutorilor la nivel de facultăți; f) Reorganizarea rețelei bibliotecilor și  a accesului la informație și cultură în localități; g) Refacerea listei de specializări din licee, școli și facultăți și reprofilarea acestora; h) Circumscrierea legală a autonomiei profesorului pe bază  profesională; i) Instituirea unui titlu de doctor mai înalt pentru a restabili calitatea și a asana pregătirea zis „doctorală” din zilele noastre; j) Instituirea unui titlu superior de profesor universitar pentru a se ieși din ocuparea fără merite și din nivelul jos al majorității profesurilor; k) Reglementarea legală a compunerii catedrelor, încât să se pună capăt nepotismului, fără precedent în istorie, la care s-a ajuns; l) Încurajarea creației și pluralismului vederilor prin renunțarea la formula actuală de alegere a rectorilor și de compunere a rectoratelor și decanatelor, care a făcut din departamente, facultăți și universități parohii  stagnante, în care “aranjamentul bate regulamentul”, iar performanțele sunt reduse; m) Reglementarea meritocratică a concursurilor pentru posturi în educație, care să le redeschidă valorilor profesionale reale;  n) Extinderea la universități a interdicției de angajare a celor care lucrează cu servicii secrete, încât să se pună capăt situației în care  sunt malformate din capul locului, prin intervenții oculte, ierarhii profesionale și activități de interes public; o) Înființarea a două universități experimentale, pentru “a provoca” la schimbare sistemul și a concepe schimbări pe scară cuprinzătoare.  

Multe dintre soluții au antecedente în practica altor țări sau în România. Unele pot să pară dificile sau nepopulare. Ele nu vor putea fi însă ocolite, dacă se vrea ieșirea din marasmul actual. La un moment dat, cineva va trebui să le aplice. Altfel, riscul este o împotmolire într-un balast și mai greu de schimbat.