CHEMAREA SATULUI NATAL

Noi surtucarii suntem sortiţi să părăsim de timpuriu locurile ce ne sunt dragi şi să cutreierăm ţara şi lumea în căutarea unor rosturi mai bune. Chiar dacă ne adaptăm repede în alte colectivităţi şi locaţii, din când în când călătorim, măcar cu gândul, spre neuitaul loc unde am văzut pentru prima dată lumina zilei, ne-am jucat cu prietenii de vârsta noastră, am ascultat glasul preotului din lăcaşul sfânt şi am răsfoit filele imaculate ale miraculosului Abecedar. Unde a rămas o parte din sufletul nostru…
Este şi cazul tânărului pensionar, Mircea Prahase, cercetător ştiinţific principal, care după ce mai bine de 35 de ani „s-a risipit” pe alte spaţii şi coordonate culturale, îşi poartă nostalgic amintirea spre satul Enciu de la marginea Câmpiei Transilvaniei şi-i dedică 176 de „File risipite dintr-o monografie”. Densa şi documentata carte, cea de a douăsprezecea a autorului, a fost tipărită la prestigioasa Editură Napoca Star, din marele oraş de pe Someşul Mic, Cluj-Napoca, în anul de graţie 2011. Fiind cea de-a douăsprezecea care a autorului este structurată, fireşte, în douăsprezece capitole şi trei anexe, ca să fie în ordine şi din punct de vedere numerologic. Atât doisprezece, cât şi trei sunt numere cu încărcătură simbolică imprimată în gândirea primitivă tradiţională şi proiectată în basmele noastre populare.
Am reţinut cu satisfacţie câteva versuri din poezia „Întoarcere” plasata la începutul cărţii ca o invocaţie către muză dintr-o epopee antică:
„Din toamn-aceea, coaptă în bucate,
Mi-am împărţit cu pribegia visurile toate.
Am colindat viaţa-n lung şi-n lat,
Fiind şi slugă preaumilă şi-mpărat.
Mulţi m-au lovit, port încă rănile în strune
Şi-n fiecare carte a mea e câte-o rugăciune”.
Cunosc o mare parte din cărţile cercetătorului ştiinţific, ale filologului şi lingvistului Mircea Prahase. Unele le-am citit şi recenzat cu admiraţie. Îl ştiam aplecat cu autoritate ştiinţifică incontestabilă asupra unor cuvinte „ce ne-a încântat copilăria” şi asupra unor docte studii etnoculturale, apărute în revista pe care a păstorit-o câteva decenii (”Studii şi cercetări etnoculturale”), dar nu ştiam că este un confident al muzelor. Trebuie să te stăpânească o emoţie puternică pentru a-ţi acorda harpa şi a da glas regretului de a fi părăsit satul natal. Este sentimentul nostalgic al „Zborului de la cuib” – vorba lui Pavel Dan, prozatorul Câmpiei Transilvaniei.
Fiul preotului Vasile Prahase şi al învăţătoarei Silvia Prahase a plecat cu semnul sfintei cruci în suflet şi s-a întors ca un fiu „risipitor” al satului spre a-şi lua un îndepărtat, dar sincer rămas bun:
„Nu am venit să iau hectare de pământ
Averea mea de azi e doar cuvânt.
Din casa de-unde-mi râd durerile în scrum
Vă cer doar amintirea – merinde pentru drum.
Iar ultimul prieten, ce-mi este printre voi,
Mi-arate Calea Crucii ce duce înapoi !”
Citind cu sete paginile cărţii, fiindcă şi eu port în suflet nostalgia unui sat aşezat într-o zonă nu prea îndepărtată de Enciu, am rămas uimit câte hoarde de unguri au râvnit pământurile stăpânite din timpurile imemoriale de strămoşii noştri daci. Au făcut-o pentru braţele şi sudoarea bieţilor iobagi umiliţi şi obidiţi secole la rând. Sunt totuşi impresionante datele istorice pe care le-a descoperit despre satul său iscusitul cercetător Mircea Prahase.
Partea cea mai importantă a cărţii o considerăm cea cuprinsă în capitolele VII-IX, în care cercetătorul fenomenului etnocultural al judeţului Bistriţa-Năsăud îşi afirmă încă o dată pasiunea şi priceperea de a analiza „Sărbătorile de peste an. Obiceiurile. Datinle”, „Onomastica şi Toponimia”, „Portul şi graiul”, aşa cum o făcuse şi pentru un alt sat drag lui, Zagra, din Ţara Năsăudului.
Citind cartea prietenului Mircea Prahase, mi-am întărit şi mai mult adevărul zicerii lui Lucian Blaga că: „Veşnicia s-a născut la sat”. O spune şi autorul acestei minunate cărţi în felul, cu mijloacele şi cu credinţa sa: „Acesta a fost şi poate mai este pe undeva, ascuns sub măguri de munte, satul nostru românesc. Din păcate, ce se va alege din el în aceste vremuri tulburi în care preceptul latin <> este tot mai activ, numai bunul Dumnezeu ştie. Indiferent însă ce se va întâmpla, atâta timp cât există un singur ţăran va dăinui şi vatra, matricea – SATUL”.
Impresionantă este şi bibliografia consultată spre a intra în esenţa fenomenului generic al neamului nostru: satul românesc în general şi satul Enciu în special. E mult să numeri titlurile ale celor 63 de studii şi cărţi, darămite să le citeşti, să reţii esenţialul din ele şi să aplici generalul la un caz particular.
Dacă a început sub imperiul lirismului, Mircea Prahase simte nevoia să încheie la fel. Versurile ce urmează sunt o adevărată şi sinceră profesiune de credinţă:
„Vă las doar câteva cuvinte
Din uriaşa mea iubire
Şi-o lacrimă pe-o amintire
Alăturea de-un dor fierbinte”.
Nu se putea să nu utilizeze în aceste versuri cuvântul „dor”, emblematic pentru sufletul ancestral românesc şi care pare ar fi leit motivul întregii cărţi. Şi aş încheia cu părerea sinceră că această carte este un model de monografie, cum ar trebui întocmite pentru toate satele noastre, pentru toate localităţile noastre. Ca să se vadă că noi am fost aici de când e lumea şi pământul…
Ioan LĂPUŞNEANU