Chiril, stareţul Mănăstirii Parva-Rebra: Cu ajutorul lui Dumnezeu nădăjduim ca boala să nu mai fie. Preoţii sunt medicii sufletelor. Trebuie, chiar şi singuri, să intre în Biserică să facă Sfânta Liturghie, prin care Hristos coboară între noi

Rep.: - Trăim vremuri tulburi. În acelaşi timp suntem în Postul Sfintelor Paşti. Cum trebuie să parcurgem această perioadă ?

         Stareţul Mănăstirii Parva, Chiril: -Întotdeauna, pentru noi, perioada Postului Mare, în mod special al Paştelui, este un motiv de bucurie duhovnicească, pentru că în această perioadă ni se dă posibilitatea să ne îmbogăţim întru Dumnezeu. Rânduielile frumoase de rugăciuni liturgice pe care ni le pune înainte Biserica noastră drept-slăvitoare ortodoxă, prin programul ei de la biserică cu slujbele minunate, cu sfintele liturghii, sfintele masluri şi celelalte rânduieli frumoase, cum ar fi citirea Canonului Sfântului Andrei Cretanul în prima săptămână a postului şi apoi în a cincea săptămână a postului ne dau posibilitatea să medităm mai mult la vremelnicia noastră pământească şi, bineînţeles, la veşnicia lui Dumnezeu care ne este  pusă înainte după trecerea de aici. În perioada Postului Mare, nevoinţa duhovnicească a tuturor creştinilor, a slujitorilor de la sfintele altare, nu numai a monahiilor din mănăstiri ci şi a credincioşilor, este mai mare şi este motiv de bucurie pentru noi, pentru că prin rugăciune ne putem îmbogăţi întru Dumnezeu.

         Rep.: - Este o perioadă în care fiecare dintre noi trebuie să ne facem o analiză interioară?

         Stareţul Chiril: - Ar trebui să fie întotdeauna, poate cu atât mai mult în Postul Mare, lucrul acesta din experienţă noi, preoţii, îl simţim în perioada Postului Mare, ca şi motivaţie pentru creştini parcă este mai bogat, ca încărcătură harică. Simţim că atât din punct de vedere al intensităţii trăirii, dar şi din punct de vedere al timpului petrecut în rugăciune creştină, oferă mai mult timp ca în celelalte perioade ale anului lui Dumnezeu, ca slujire, ca post, ca nevoinţă, ca rugăciune.

         Rep.: - Vindecarea prin rugăciune şi puterea vindecătoare a Mântuitorului Iisus Hristos în Taina Sfântului Maslu. Trăim vremuri în care nu e bine să spunem că vin mulţi credincioşi, dar efectiv, când nu a fost această criză, foarte multă lume venea şi se ruga la mănăstire. Cum putem să ne vindecăm prin rugăciune şi ce ne aduce Taina Sfântului Maslu?

         Stareţul Chiril: - Întotdeauna rugăciunea e un dialog cu Dumnezeu, aduce binele în viaţa omului din toate punctele de vedere şi mai ales atunci când omul se simte neputincios, atât trupeşte cât şi sufleteşte, de multe cel care se consideră sănătos trupeşte s-ar putea să fie foarte bolnav sufleteşte, întotdeauna rugăciunea este necesară. Vizavi de Taina Sfântului Maslu, ea este una dintre cele şapte taine ale bisericii noastre, care are în vedere atât vindecarea sufletească cât şi, în mod special, vindecarea trupească. În cadrul slujirii tainei Sfântului Maslu se invocă prin rugăciune harul lui Dumnezeu şi se cere sfinţirea untdelemnului, în programul liturgic, după care, la final, credincioşii sunt unşi cu acest untdelemn în vederea tămăduirii trupeşti. De foarte multe ori s-a întâmplat ca oameni foarte bolnavi, cu boli incurabile, prin ungerea cu untdelemn sfinţit de la Taina Sfântului Maslu să fie vindecaţi. Este o practică a bisericii noastre din vremea apostolică când bolnavii erau unşi cu untdelemn şi Mântuitorul sugerează lucrul acesta, şi Sfântul Apostol Iacob la un moment dat – primul dintre apostolii care se citeşte la Taina Sfântului Maslu – sugerează şi îndeamnă ca să fie chemaţi preoţii bisericii să se roage pentru cei bolnavi şi să-i ungă cu untdelemn sfinţit în vederea tămăduirii. De aceea, mai ales în perioada Postului Paştelui, această sfântă taină se slujeşte atât la bisericile de mănăstire cât şi la bisericile de parohie. Ce spuneaţi la început că la Mănăstirea Parva vin foarte mulţi credincioşi, atât la Taina Sfântului Maslu, cât şi duminica la Sfânta Liturghie, aşa este. Acum vin foarte puţini pentru că aşa sunt condiţiile, s-a hotărât ca oamenii să stea pe acasă, să vină mai puţini şi să se slujească pe afară. Nădăjduim cu ajutorul lui Dumnezeu că lucrurile se vor îndrepta, că boala se va întoarce de unde a venit, adică să nu mai fie, şi să intre lucrurile într-un firesc, ca să ne putem bucura de un program liturgic normal şi firesc, dar şi oamenii să simtă folosul rugăciunilor pe care biserica noastră le pune înainte.

         Rep.: - Părinte, ce s-ar întâmpla dacă după 2000 de ani în care duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare, pe masa Sfântului Altar Iisus, Mântuitorul nostru se jertfeşte, nu ar mai fi Sfânta Liturghie?

         Stareţul Chiril: - Părinţii bisericeşti spun că sfârşitul lumii va fi atunci când nu se va mai sluji Sfânta Liturghie, pentru că prin taina Sfintei Liturghii, prin jertfa Sfintei Liturghii, Hristos, cel care vine pe pământ prefăcându-se pâine din trupul Său şi vin din sângele Său, se uneşte cu pământul, se uneşte cu noi. El coboară din cer făcându-se om, iar pe noi, oamenii, ne urcă prin aceasta făcându-ne dumnezei prin har. În momentul în care lucrul acesta nu s-ar mai săvârşi, atunci s-ar pierde conexiunea cu cerul şi va fi sfârşitul lumii. Nu cred că se pune problema aşa, în momentul de faţă, pentru că sunt foarte multe biserici unde se slujeşte chiar dacă sunt oameni mai puţini sau chiar dacă ar fi nevoie să nu mai vină credincioşii, să nu mai fie voie să intre în biserică, numai preoţii, care sunt medicii sufletelot, făcând Sfânta Liturghie, jertfa lui Hristos şi coborârea lui pe masa Sfântului Altar aduce binecuvântare şi pe Dumnezeu pe pământ, lucru care pentru noi este benefic, ajutător şi bineînţeles, aducându-ne binecuvântare şi prezenţa lui Dumnezeu pe pământ, făcând ca noi, oamenii, să fim salvaţi.

         Rep.: - Trebuie să ne fie frică în aceste zile, în aceste vremuri?

         Stareţul Chiril: - Nu doar în aceste vremuri. Vizavi de frică, depinde cum o privim. La un moment dat, se spune că Sfântul Vasile cel Mare a avut un dialog cu un filozof pe nume Eubul, pe care-l cunoştea din tinereţe. Despre Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei, Capadociei, care a trăit în secolul IV şi care a participat la al II-lea sinod ecumenic, în anul 381, se spunea că în tinereţea lui cunoştea doar două drumuri – cel de la biserică şi cel de la şcoală. A avut un coleg care a luat-o pe drumul filozofiei. În schimb, Sfântul Vasile cel Mare a luat-o pe calea credinţei, a ajuns ierarh şi un mare trăitor. Toată viaţa, Eubul, filozoful, colegul lui din tinereţe, l-a respectat pe Sfântul Vasile pentru viaţa lui sfântă, pentru trăirea lui duhovnicească, dar şi pentru înţelepciunea şi cunoaşterea multor lucruri din ştiinţele lumii. La un moment dat au avut un dialog, după mai mulţi ani, după ce Sfântul Vasile a evoluat foarte mult spiritual, şi l-a întrebat pe Sfântul Vasile: „Care crezi că ar fi cea mai mare înţelepciune de pe pământ, după experienţa ta spirituală şi a ştiinţelor?” Sfântul Vasile cel Mare îi spune prietenului lui cel bun: „Eu consider că aducerea aminte de moarte şi frica lui Dumnezeu. Adică, frica lui Dumnezeu nu ca şi un bau-bau, ci a faptului că Dumnezeu este cel care hotărăşte în veşnicie, dacă putem spune aşa, destinul omului sau starea lui în veşnicie. Pentru aceasta trebuie să ne fie frică ca să nu fim pedepsiţi după păcatele noastre ci să lucreze în judecata lui Dumnezeu mila lui Dumnezeu. De asta trebuie să ne fie teamă, adică tot timpul trebuie să avem consimţământul că nu ştim verdictul pe care-l vom primi din partea lui Dumnezeu, iar aducerea aminte de moarte este de fapt un gând bun care ne păzeşte de păcat şi ne aduce în noi calea virtuţii.