Cornel Cotuțiu: Haz de necaz

A așeza alături aceste două substantive, în acest context de primejdie, de umilire planetară - pandemia -, fapta poate fi socotită o năzbâtie de om corigent la normalitate. În gramatică așa ceva, în zilele pe care ne străduim să le trăim, se numește oximoron; Adică: asocierea a doi termeni aparent contradictorii, incompatibili, prin care se exprimă un adevăr adesea usturător: „haz” și „necaz”.
Ei bine, dat fiind faptul că, până acum pandemia mă... disprețuiește, am hotărât să risc alcătuirea acestui text., chiar dacă unele logice, necesare restricții în viața civilă se vor fi înlăturat între timp.
Ei bine, vreau să mă refer la simbolul acestei cruzimi planetare numită „pandemie”: masca. Nu mă refer la nevoia de ea, la restricțiile hotărâte pe plan național (și nu numai), obligațiile și justificarea medicală.
De-a lungul vieții noastre am putut observa că mai mici sau mai mari necazuri ivite într-o colectivitate sau zonă de trai au fost, uneori, însoțite, urmate de o glumiță pe seama faptului. Era/este replica ușor ironică a anonimului pe seama întâmplării, a vorbei în public a vreunei personalități. Se râde cu bunăvoință pe seama „înțelepciunii” bancului și poanta e reținută, pentru efectul ei hazliu, pentru răstălmăcirea, uneori răutăcioasă, a înțelesului unui enunț sau pentru o întâmplare deloc fericită.
Ei bine, în cei doi ani de pandemie nu am auzit nici o alcătuire bășcălioasă pe seama acestui enorm necaz; ca și cum s-ar fi epuizat resursele, nevoia de umor ale românului. Doi ani fără bancuri?...
De doi ani suntem nevoiți, pe bună dreptate să purtăm mască. M-am supus, fără vreo reținere, deși arătăm jenant, caraghioși.
Un ușor impediment trăim de doi ani încoace, provocat tocmai de mască, atunci când ne aflăm pe stradă. Treci pe lângă semeni ai tăi, încerci să-i recunoști, după ochi, sprâncene, frunte, păr - culoare, pieptănătură. Treci pe lângă om, ți se pare că-l recunoști și-l saluți, în ultimă instanță, sau nu mai apuci și regreți.
Tot așa, ești salutat, dar nu cunoști persoana, totuși, bălmăjești ceva de după pânza ce-ți acoperă gura. Dacă trece pe lângă tine cineva care-ți face un „tai-tai” cu mâna, înseamnă că acest cineva te-a recunoscut și de după „bezna” albă a măștii ține să-ți dea binețe.
Mie, în zilele acestea mi s-a întâmplat ceva nostim, încadrabil, iată, la „haz”, în acest „necaz” mondial. Cum februarie se dovedește doritor de primăvară, am ieșit, spre prânz, la o plimbare lejeră, de „aerisire”. După câțiva zeci de pași pe stradă, am remarcat să sunt salutat mai des, mai frecvent decât în doi ani de „purtător de mască”. După alți zeci de pași de... mirare, am recunoscut un bărbat, care făcuse liceul seral cu mine. I-am făcut semn să se oprească și i-am mărturisit nedumerirea mea: După atâta timp de salut aproximativ, acum, deodată, primesc saluturi cu o frecvență neobișnuită, asta în comparație cu alte nenumărate dăți.
- Care e explicația, domnule Gruia? Cum de mă recunosc acum oamenii altfel decât până acum?
Interlocutorul meu își scoase masca de pe figură, ca să poată râde mai din plin.
- Cum să nu fiți recunoscut, dom profesor? Basca asta de când o purtați?
- În dimieața asta am luat-o, în locul șepcii.
- Păi aci e explicația, dom profesor. Sunteți singurul bărbat din oraș purtător de bască... Toată lumea vă știe așa.
Și uite-așa m-am trezit jumătate de oximoron.

Cornel Cotuțiu