CUM SE NUMEŞTE DUMNEZEU?

Noi simţim că există ceva mai presus de putinţa noastră de cunoaştere şi de aceea avem asigurarea că acel ceva există, noi gândim că există ceva ce nu se poate înţelege cu mintea omenească. Dumnezeu cel mai presus de fiinţele create, coboară, din bunătate, la măsura cunoaşterii noastre, că El este, există, dar nu se poate face încăput în înţelegerea noastră, Fiinţa creatoare este mai presus de înţelegerea celor create, cel care face binele este mai presus de înţelegerea celui căruia i se face bine. Tot ceea ce este creat, experiate de oameni creaţi, aparţin fiinţei şi noi le cunoaştem pe ele ca existente, însă Creatorul este mai presus de ceea ce este, ceea ce există în sensul cunoscut de noi. Dumnezeu creează toate, limitându-le cu puterea Lui, de aceea El este nelimitat, nemărginit, infinit, El le face pe toate din nimic şi nu este limitat de nimic. Dumnezeu creează lumea din bunătate şi nu din necesitate, de aceea El este interpersonal din veşnicie, pentru că bunătatea este a persoanei care se adresează altei persoane. Unitatea treimică a supremei Fiinţe este şi piedestalul armonizării în unitate, care nu se confundă, a tuturor celor create, iar aceasta constituie o urmare a iubirii neconfundate a Persoanelor treimice, care este şi forma supremă şi veşnică a iubirii. Dumnezeu nu este supus niciunei legi, însă omul creat de El este şi liber şi supus unor legi care îi spun că nu există prin sine însuşi, tocmai această supunere în faţa unor legi constituie o condiţie pentru afirmarea iubirii şi tocmai de aceea omul poate iubi liber pe Dumnezeu, Creatorul lui. Omul supus unor legi este dator să le împlinească conştient şi liber, pentru că văd în ele voia lui Dumnezeu, de aceea Dumnezeu este Stăpân şi Împărat care dă legi, dar şi Tată care le oferă natura supusă, organizată prin legi. Tragem de aici concluzia că omul nu este doar obiect, ci el este şi subiect dator să împlinească legile creaţiei, sau voia lui Dumnezeu. El, Cel simplu, s-a compus cu creatura ca s-o ridice la unitatea cu El ca Persoană, El, Cel veşnic s-a făcut temporal ca să dea valoare veşnică faptelor noastre din timp. Fiul lui Dumnezeu vine la existenţă şi ca om, însă ia şi legile omului, în mod liber şi le foloseşte ca să le împlinească deplin şi să ajute oamenilor să le împlinească.

Orice numire dumnezeiască se atribuie întregii dumnezeiri, adică celor trei Persoane dumnezeieşti. Cele trei ipostasuri au în comun toate însuşirile sau numirile dumnezeieşti. Dumnezeu este exclusiv Subiect, El nu este şi obiect, El nu stă sub puterea nici unei legi, El este deasupra tuturor. Acest Subiect pur şi atotputernic nu poate fi un Subiect lipsit de iubire, dacă ar fi aşa, atunci acest fapt ar fi o mare sărăcie a lui şi n-ar mai putea fi Dumnezeu Cel absolut. Lui Dumnezeu i se poate aplica şi afirmarea sau negarea, pentru că El este şi deasupra lor, putem spune că este, dar şi că nu este, însă ultima o spunem ca o depăşire a afirmării care l-ar arăta dependent de ceva, El este mai presus şi de orice negare, trebuie să depăşim şi afirmarea şi negarea când vorbim de El. Oamenii primesc cele dumnezeieşti numai prin împărtăşire, însă de Fiinţa dumnezeiască aflată la temelia lor, nu se pot împărtăşi, oamenii se pot împărtăşi doar de puterile care vin din Fiinţa dumnezeiască, aşadar lumea este creată nu din Fiinţa dumnezeiască.

În Sf. Scriptură lui Dumnezeu i se dau numiri opuse, dar toate sunt încadrate în bine. El este mare pentru că există o creaţie uriaşă, dar este şi mic pentru că este Creatorul componentelor mici, este de asemenea, cu toate pentru că toate sunt din lucrarea Lui, dar şi neasemenea cu ele, fiind infinit mai presus de ele. Dumnezeu este mare pentru că universul creat este mare, dar şi pentru că El este simţit ca nesfârşit mai mare ca universul. Dumnezeu se face în acelaşi timp mic, adică face mică puterea Lui pe măsura componentelor ultramici ale universului, pentru că nu vrea să le copleşească prin mărimea Lui. În micimea Lui este o adâncime nesfârşită, pusă în valoare când şi după cum voieşte. El are o identitate care le cuprinde pe toate, El se află în toate şi este mai presus de formele lor, care prezintă definiri ale lor cuprinse din veci în El, toate fiind din puterea Lui. Dumnezeu nu iese din Sine şi nu se micşorează prin darurile care le dă, El este Nemişcatul mişcător, mişcarea nu-L schimbă sau micşorează. Dumnezeu este izvorul existenţei, este Cel ce este. Chiar în Sine, Dumnezeu Cel in Treime are mişcarea iubirii între cele trei Persoane, aceasta este o mişcare neschimbată pentru că ea este iubire infinită care nici nu creşte nici nu scade. Dumnezeu este Cel mai bătrân sau Cel mai vechi, fiind infinit, înainte de toate, însă este şi Cel mai tânăr, pentru că nu îmbătrâneşte niciodată şi este ţinta spre care înaintează toate. Fiind mai presus de existenţa cauzată, Dumnezeu este mai presus şi de număr. El este Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane, iar noi oamenii nu înţelegem pe Unul şi Trei cum înţelegem pe unul şi trei, create. Lui Dumnezeu nu i se potriveşte vreo numire pentru că numirile arată deosebirea unora de altele, adică o mărginire a lor, chiar dacă există între ele o legătură care le uneşte, însă nu într-o unitate infinită. Noi oamenii îi dăm lui Dumnezeu numirile noastre care exprimă finitul, de aceea nu i se potrivesc numirile luate de la creaturi, însă, deoarece proprietăţile lor vin de la Dumnezeu, atunci li se potriveşte şi lor un sens dumnezeiesc al acestor numiri. Dumnezeu este Unul şi izvor al unităţii prin Sine şi este mai presus de toate numirile. Mai degrabă i se potriveşte negarea oricărui nume, nu ca lipsit de ceea ce neagă ele, ci ca fiind mai presus de aceasta.