„Cuvintele” lui Nicu Stanciu

Ion Buzași
N-am citit până acum nici o poezie de Nicu Stanciu. Îl știam mai mult pasionat de pictură, alăturându-se grupului tânăr de pictori blăjeni. Primul lui volum de versuri se intitulează intenționat simplu: Cuvinte, dar în subtext sugerând latențele poetice ale cuvântului. În pluralitatea lui de semnificații poetice sunt cuprinse – definiția limbii: „Alcătuire de cuvinte românești”(Victor Eftimiu), putere Cuvântului (cu sugestii din Cuvântul biblic:„Ca-n basme-i a Cuvântului putere” Al. Vlahuță), până la poezia română modernă – care vorbește despre îmbinarea măiestrită de cuvinte ca o posibilă definiție a poeziei, volumul cu care debutează Arghezi se intitulează Cuvinte potrivite; iar Lucian Blaga – ne spune, poetic despre efortul de creație: „Cuvânt încearcă a se rosti…”. Și tânărul poet blăjean, tentat de formulări aforistice spune într-o propoziție cu valoare de introducere sau de motto- a poeziei sale:„Cuvintele sunt oameni.” Poetul rătăcind printre stele – după această imaginară călătorie ajunge acasă „și se transformă în cuvinte” un fel de a spune că este cuprins de inspirație poetică: „Rătăceam printre stele/ pe un drum cu chiparoși/ în cea mai profundă/ și reală/ închipuire a prezentului,/ un vis în care nu mai poți să adormi,/ doar să-ți închipui că visezi./ Și timpul,/ ghemuit într-un borcan verde/ - îi auzeam respirația -/ își recita singur/ povești de adormit deșteptarea/ niște mantre – rugăciuni esoterice/ de esență galactică/ numai bune de vorbit/ cu tine însuți/ și cu cineva/ care n-a adormit…/ Și mergând eu așa/ am ajuns acasă/și am început să scriu/ și încet ca într-un vis,/ m-am transformat în cuvinte…/”. Starea aceasta de poetică reverie/ între trezie și visare este  frecventă în poezia sa. Așa cum este frecventă o indecizie, de asemenea poetiă, prin repetarea conjuncției sau: „Părul ei blond,/ care-mi curge pe pleoape,/ în valuri,/ ca un aur lichid,/ ca un cântec…/ Povești dezlânate,/ păsări umede/ Care cad din cer,/ De parc-ar ploua cu zboruri…/ Frunze triste/ Bătute de vânt/ Și, toamna albastră… și cântecul ei blond…/ Sau era părul?!/ Și pleoapele mele umede…/ Sau erau păsări?/ Și toamnă …/ Sau era albastră?”
Reușite sunt câteva poezii în care pictorul „dictează” poetului și, versurile se constituie în pasteluri; ca în Luminile toamnei : „Din mâlul gri al cerului/ A ieșit iarăși soarele./ Razele lui,/ Ca niște sinapse luminiscente/ Încearcă să ne conecteze la viață/ Mai e puțin/ Și vine iarăși Iarna”.
Nicu Stanciu a citit poeți români moderni, și uneori chiar prin titlu, poezia lui aduce îmbinări de cuvinte, sau cuvinte care forțează poetic vocabularul limbii române prin schimbări de categorii morfologice: „Miroase-a bătrân – propoziție repetată la începutul fiecărei strofe, inducând conștiința propriei senectuți: „Miroase-a bătrân/ Și dintr-o dată/ Prezentul mă strânge de gât/ Ca un șarpe/ În loc să mor/ Mă trezesc singur/ Și, frica/ îmi cade jos/ Uscată, ofilită/ Miroase-a bătrân/ Acum știu totul/ Dar nu-mi folosește/La nimic/ Fugeam de mine însumi/ Sunt doar eu/ Viu,/ Perfect conștient./ Miros a bătrân…”.
Ca orice poet tânăr îi place să braveze, să epateze și să filozofeze, dar repetate mereu aceste poze par căutate, nesincere. Așa cum impietează asupra emoției poetice, neologismele atât de prețioase, tot din dorința de a impresiona pe cititor. Unele cuvinte sunt create chiar de autor și decriptând procedeul compunerii lexicale, le intuim semnificația empatristie- tristețe împărtășită; melancopatie – bolnav de melancolie.
Poetul n-a renunțat de tot la poezia clasică. Uneori vorbind despre efemeritatea vieții și trecerea fără a lăsa urme în viața noastră, șirul de interogații din Ce-i pasă mării? („Ce-i pasă mării/ de-un fir de nisip…/ Ce-i pasă vremii de-un biet om…/ Ce-i pasă vieții de tânărul orb/ care vede/ doar vise?) Ce-i pasă etc. ne duce cu gândul la versul coșbucian din Moartea lui Fulger: „Din codru rupi o rămurea/ Ce-i pasă codrului de ea?/ Ce-i pasă unei lumi întregi de moartea mea?”.
Între poezie modernă, cu imagini uneori îndrăznețe, alte ori obscure și poezia cu sonorități clasice, tânărul poet optează pentru poezia modernă, judecând după numărul poeziilor în vers alb față de cele cu prozodie tradițională. Poate că această opțiune să însemne și o reală vocație.
1 Nicu Stanciu, Cuvinte, versuri. Editura pim, Iași, 2020

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5