D. H. Lawrence – Amantul doamnei Chatterley

David Herbert Lawrence s-a născut în 1885. A studiat la Universitatea din Nottingham, profesor la Londra până în 1911.
Romanele publicate: Păunul alb, Fii și îndrăgostiți, Curcubeul, Femei îndrăgostite, Fata pierdută, Șarpele cu pene etc. Revenit în Anglia, încearcă fără succes să obțină publicarea integrală a romanului Amantul doamnei Chatterley. Moare de turberculoză în sudul Franței, în 1930. Prima versiune dintre cele trei existente și cea mai reușită în opinia criticilor, datorită cenzurii nu a putut apărea integral în SUA până în 1944, iar în Anglia în 1972.

Dragostea dintre un pădurar și doamna Chatterley se înfiripă datorită setei ei de libertate și viață, descătușării într-o lume snoabă, artificială, și dezlănțuirii în fața naturii vii și neprefăcute și a puterii masculine necontrafăcute. ”Atingi trupul viu și viața se declanșează în tine, mortăciunea piere”- zice Constance, eroina principală.

”Și de astă dată, pentru prima oară în existența ei, pasiunea prinse viață în ea.. Brusc, minuscule unde și fiori delicioși îi inundară măruntaiele, acolo unde până atunci fusese vid; și se înălțau în întreaga-i făptură dangăte de clopot vibrând în trupul ei, din ce în ce mai frenetic, până ce vibrațiile îi cuprinseră toată ființa, și își auzi, fără să le audă, propriile-i mici țipete de plăcere sălbatică, pe măsură ce fiorii minunați îi tălăzuiau în pântec cutremurând-o, pentru ca deodată să se retragă în plinătatea refluxului, stingându-se ca ecourile unui mare clopot de bronz.
Și după aceea rămase toropită într-o nouă matrice, într-o mare pulsare de viață, care se reverbera pretutindeni în jur. Și îl iubi pe bărbat, îl iubi cu adâncurile trupului ei, cu splendidul suflet al trupului ei. În timp ce gura lui umedă o săruta moale, la întâmplare, inconștient. Și deodată se cramponă din nou de trupul lui într-un ultim tumult de gratitudine, care o înălță pe coama unui val ce o apropie iar de el.”

”Nu se putea împiedica să simtă că un suflu nou se strecurase din trupul bărbatului în trupul ei și că era ca o pădure tânără fremătând în vântul nou, mângâios, palpitând și, pe nesimțite, dând în mugur. Și trupul ei era ca o împletitură întunecată de crengi dintr-o pădure de stejar, foșnind ușor în vânt, foșnind inaudibil, laolaltă cu miriadele, miriadele de muguri gata să se desfoaie. În timp se păsările își lăsau capul pe umăr și adormeau desfătându-se în vasta, încâlcita împletitură a pădurii trupului ei.”

„O posedă printre copacii deși, și țipetele ei de pasiune scurte, aproape scâncite, total inconștiente, răsunară în hățiș, umplând sufletul lui de extazul triumfului.„

”Da, era o transfigurare. Ha, ha! O transfigurare” Un bărbat contopit cu splendoarea divinității. Cum vine asta? Majoritatea bărbaților au în ei cocoloși de lut pe care niciun foc nu-i poate pătrunde. Paznicul ei avea, într-adevăr, o anumită finețe și puritate a cărnii. Trupește, era mai aproape de Dumnezeu decât orice alt bărbat, decât soțul.”

”Trebuie să fiu foarte atentă, își spuse în sinea ei, să nu pierd contactul cu el. El mă contactează la lumea reală. Și asta-i ce doresc eu cu adevărat. Nu-i vorba atât de mult de pasiunea în sine cât de acest lucru, de faptul că întreaga recuzită scenografică a lumii a devenit reală, trăiește o dată cu mine, și nu mă mai aflu pe o scenă cu actori și marionete. Doamne, să mă rog să nu cad niciodată iarăși în plictiseala aceea de moarte... La urma urmei, sunt ca femeia care l-a atins pe Iisus. Atingi trupul viu și viața se declanșează în tine, mortăciunea piere. O de-aș putea păstra această atingere toată viața mea! Se spune că pasiunea se ofilește, că iubirea moare. Sper că nu se va întâmpla așa. Sper că nu va trebui niciodată să pierd atingerea vie, nici chiar când voi muri.”

”O inimă deșteptată constituie un straniu alter ego și, totdeauna, o mare responsabilitate.”

”Asta era! Această curioasă senzitivitate pufoasă, această vulnerabilitate a vieților tinere, care se desfoaie din mugur și se ivesc, cu atâta incredibil curaj, ținând seama de câtă înghesuială e pe lume și de friabilitatea lor, atât de ușor de strivit! Asta era! Felul acesta de curaj, felul acesta de forță. Asta își dorea. Ceva de o sensibilitate atât de gingașă, de o cutezanță atât de diafană, și care deschide un ochi spre ceruri.”

”De aceea își ticlui planul cu grijă și calm, fără teamă. Simțea că își făcea cu prisosință datoria față de soț. Restul îi aparținea ei. Dar, pe cât cu putință, avea să evite neplăcerile.”

”Natura e un mănunchi de legi fixe, iar natura umană e o îmbinare de deprinderi vechi și de simțăminte fixe. Dar înlăuntrul naturii există o scânteie care pătrunde uneori în conștiință și pricinuiește închircirea vechilor deprinderi și ivirea altora noi, și care poate chiar să dezrădăcineze vechile deprinderi și să producă un mic haos creator, din care răsare o nouă natură umană.
În mintea ei, Constance era convinsă că nu e posibil ca această scânteie să apară de niciunde și să pătrundă undeva, ci era declanșată de contactul perfect dintre bărbat și femeie. Asta era filozofia ei.
Și nu există oare ceva frumos, ceva pur, ceva viu în natura lui Parkin, ceva în natura lui de bărbat, care aprinsese scânteia în natura ei de femeie? Sau se amăgea singură?
Poate că toate femeile îndrăgostite își imaginează acest lucru. Sau poate că a fost întotdeauna adevărat. Sau poate că primejdia consta tocmai în ignorarea acestui adevăr, în faptul de a îngădui vechilor deprinderi și vechilor simțăminte și vechilor legi să stingă scânteia.”

Începe o luptă continuă în interiorul ei privind limitele acestei libertăți câștigate și trăite cu cea mai mare pasiune. Oscilează în mod dureros între a se dărui libertății carnale care comportă sinceritatea supremă, spontaneitatea primară și însăși viața care clocotește în sfârșit în adâncul ei și a păstra izul universului intelectual, făuritor de inteligență și emulație intelectuală ceea ce o simțea doar în prezența soțului.

”Și nu dorea să-l părăsească pe Clifford (soțul)pentru a se duce să trăiască alături de celălalt bărbat. Dacă am fi goi, doar un bărbat gol și o femeie goală, poate că aș dori să fac. Dar amândoi suntem înfășurați în atâtea straturi de veșminte, și atât de diferite între ele! E ca și cum ai cere unei broaște țestoase să riște să-și sfărâme carapacea pentru a-și găsi o formă nouă.”

”Presupun că destinul nostru de muritori este acela de a vâna și a ne înfrupta din oribila faună subacvatică a junglei submarine umane. Dar destinul nostru nemuritor este acela de a evada, o dată ce ne-am înghițit prada, către eternul pur, țâșnind din tensiunile de suprafață ale bătrânului ocean către lumina adevărată.”

”Nu există posibilitate de sustragere în lumea aceasta. Singura cale de a merge înainte este să străpungi obstacolul, oricare ar fi el, și să ieși de partea cealaltă.”

”Și o dată cu misterul falusului se înalță și frumusețea lumii, iar frumosul înseamnă mai mult decât cunoașterea. Cunoașterea e adeseori o iluzie, și chiar când pare certă puterea ei de a ne susține e șubredă. Cunoașterea asupra mișcării stelelor și a legilor gravității cerești e minunată, dar frumusețea stelelor în sine, în mișcarea lor, e și mai minunată, iar penisul este acela care ne leagă senzorial cu planetele. Fără penis nu am cunoaște niciodată splendoarea lui Sirius sau diferența de categorie dintre o rodie și o minge de cauciuc.
Omul nu trebuie să-și jertfească penisului intelectul, și nici intelectului penisul. Există un etern antagonism între cele două, iar viața e mereu sfâșiată de conflictul dintre ele. Totuși, omul are în el un duh sfânt, care împărtășește din natura amândurora.. Și de aici derivă un țel în viața omului, acela de a menține o pace între cele două, o armonie fluctuantă. Și nu să purceadă deliberat – așa cum au făcut știința și Socrate, creștinismul și Buddha -, nu să purceadă deliberat la nimicirea unuia dintre ele, pentru a-l exalta pe celălalt.
Ce devenim când miracolul falic moare în noi? Niște epave și totodată niște dușmănoși. Ce suntem când penisul nu-i decât o unealtă și o jucărie a minții? Suntem pervertiți și vicioși. Penisul este acela care-i oprește pe oameni să distrugă omenirea, falusul este simbolul unirii noastre întru sânge. Crucea, ca simbol al falusului ucis, e un simbol nefast și aduce pretutindeni doar rău.”

De fapt niciunul dintre ei nu dorește să părăsească clasa socială sau universul personal, de aici se ivesc noi și noi ciocniri, controverse și frământări. Nu știe niciunul dintre cei doi care este acel palier unde s-ar putea să se întâlnească amândoi fără să renunțe la valorile anterior întemeiate, confundate cu identitatea lor.

”Dar n-am să te las să faci un gentleman din mine. E prea mare diferența între noi doi. Eu nu vreau să mă urc până la tine. Și nu vreau ca tu să cobori la mine. Nu vreau eu! ... Cred că dac-aș fi vrut aș fi putut să fiu un gentleman. La fel de bun ca oricare altul – dac-aș fi vrut.”

”Numai căldura sexuală face ca bărbații și femeile să fie posibili unii pentru ceilalți. În momentul în care îi reduci la simple individualități, la simple afirmări ale egoismului indivizilor moderni, cu toții văd unii în alții doar dușmani.”

Doamna Chatterley este cea care caută lumea ideală sau posibilă, pentru a rămâne fideli sentimentelor trezite, pentru a păstra fluxul vital, creat în aceeași albie cu bărbatul iubit, îndemnată și de hotărârea dârză de a nu-l scrie fructul iubirii, ce-l poartă în pântec, pe numele unui aristocrat, care reușise în anii căsniciei să-i fure mintea și decizia de acțiune, care îi subjugase sufletul și gândirea și care urma, cu o tenace perversitate, să-l recunoască copilul din flori ca moștenitorul său legal. Dar doamna Ch. se opune sacrificării acestui copil, părăsindu-și soțul și sperând într-o rezoluție, încrezându-se într-o lume, unde n-au ce căuta nici învingătorii și nici învinșii, unde e posibilă chiar reconstruirea identății personale.

”Dar nu te necăji, Domnule Parkin. N-am să mai fug după tine. De astă dată va fi un adio definitiv, dacă te temi atât de tare că n-ai să fii tu învingătorul. În casa mea, dacă-ți place, nu există învingători și învinși. Suntem ființe omenești și ne lăsăm în pace unii pe ceilalți și nu există lupte în care cineva să iasă învingător. În casa mea avem decența de a rămâne liberi, fiecare la nivelul nostru. Și în casa mea așa va fi întotdeauna. Nu înțeleg nimic din respingătoarea și ordinara problemă a învingătorilor și a învinșilor.”

De ce pune titlul accentul pe amant, atunci când doamna este personajul principal al povestirii? ! Fiindcă el, pădurarul, amantul, fără să-și fi propus vreo clipă, reușește să-i arate ei fața plină de culoare și pulsații, miezul adevărat al unei vieți care merită trăită în loc de o visare deșartă la aceasta.