De ce nu place imnul naţional unora?

Mai întâi, se cuvine să vedem ce este un astfel de imn. Nu ce reprezintă, findcă asta o ştie toată lumea, nici unde, cum şi când se cântă imnul unui stat, ce conţine sau ce trebuie să conţină un imn naţional.

Întâi vom semnala că nu există o normă generală şi că fiecare naţiune îşi alcătuieşte un imn pe anumite criterii aleatorii. Uneori predomină aluziile istorice ca la noi sau la francezi. Alteori cele legate de regalitate (cum fac britanicii). Moldovenii au ales din oarece ştiute motive “Limba noastră” pe versuri de Alexe Mateevici. Era un fel de opoziţie la eforturile de rusificare. Asta-i durea, mă rog. Germanii menţin “Deutschland uber alles”(Germania peste toţi”), ca o dovadă a ambiţiei germanice din antichitate până azi de a fi “fruncea-n lume” Mă rog (iar!). Imnul sovietic- frumos, mobilizant, al muncitorului Nikita Mihalkov, slăvea idealul de unitate al popoarelor Uniunii Sovietice. Există state care au acelaşi imn de sute de ani, cum ar fi Anglia sau Franţa ori Ungaria de-o pildă. Mai sunt altele, ca noi, care din 1947 încoace am schimbat imnul într-o relativ scurtă scurtă perioadă de cinci ori (şi nu de patru, cum spune Cornel Ivanciuc). “Păi să (…) numărăm, coane Fănică!” (aceste schimbări).

Am avut Imnul regal (foarte frumos după mulţi, numai că acum nu mai avem sau nu vrem rege), apoi avurăm “Zdrobite cătuşe în urmă rămân”, succedându-i imnul proletar sau proletcultist, ”Te slăvim Românie, pământ părintesc”, ce imita melodic imnul sovietic, schimbat apoi cu”Tricolorul”( “Trei culori cunosc pe lume/ Ce le ţin ca sfânt odor…”)- pe muzica patriotului Ciprian Porumbescu. Nicolae Ceauşescu a mai “şlefuit” şi el textul, într-un fel de”agiornamento”, nu fără oarece succes, preţuind cântecul ca o amintire frumoasă ce-i venea din zilele copilăriei şcolare. După decembrie 1989, s-a convenit asupra vechiului şi iubitului “Deşteaptă-te, române”, pe versurile lui Andrei Mureşanu, bistriţean prin naştere şi cu care ne mândrim justificat. Este cea mai de seamă realizare poetică a sa şi care conţine ideatic multe din aspiraţiile noastre naţionale. Într-un cuvânt, aş spune “pro domo” că adună îstoria noastră şi îşi asumă aspraţiile naţionale ale momentului 1848, dar şi ale secolelor viitoare. Textul, ce s-a bucurat de un succes fulminat în Transilvania, circulând pe foi volante şi interzis de autorităţile vremii, pus pe note muzicale de Anton Pan şi perfecţionat prin contribuţia unor muzicieni de marcă din toate cele trei Ţări Române, splendidă cântare, mă încântă ori de câte ori îl ascult. Mi se pare fără egal în lirica şi melosul românesc. Prin ce?

Întâi, linia melodică ce are la bază o ascensiune, ca o chemare din neguri de vremi ale acestui neam obidit, smerit, aşa cum îl doreşte Dumnezeu şi care s-a ridicat la luptă numai silit de duşmanii din afară sau de situaţia materială disperată dinăuntru. Melodic, se ating culmi de tonalitate, ca expresie a unei hotărâri irevocabile şi irepresibile. Cântat de moţii lui Iancu îndeosebi, la 1848, în lumina focurilor din Munţii Apuseni, un francez, călător pe acolo, ceru să i se traducă vorbele frumosului cântec ce îmbărbăta şi mângâia deopotrivă inimile tuturor.

Oprindu-ne fugar la text, asupra leit-motivului luptei pentru libertate,vom spune că acest îndemn este valabil pentru noi şi pentru toate popoarele lumii până la sfârşit de veacuri. : Sintagma”Acum ori niciodată” avea să răsune (de la 1848 încoace) în istoria lumii, la noi şi la multe popoare (în America Latină, în Spania republicană, etc.) Numind sugestiv pe “cruzii tăi duşmani”, suntem purtaţi cu gândul la jertfele lui Mihai Bravul, a lui Doja, a lui Horea tras pe roată. Silnicii ca la noi, mai rar, spune neuitata istorie. Că adevărul doare, n-avem ce face, do’nule Cornel Ivancioc! Nici nu l-am zis făţiş, ci aşa, ca-n Sfintele Evanghelii, învăluit în aluzie şi smerenie.. Că un imn conţine fragmente de mmente istorice e valabil nu doar la noi, ci şi la un popor mare cum sunt francezii. Să ne uităm la “Marseieza” lor. Da, pare desuetă (azi) chemarea acestora de a zdrobi pe duşmani:

“Aux armes citoyens! (La arme, cetăţeni!)

Formez vos bataillons! (Formaţi batalioane,

Marchons, marchons, (Mărşăluiţi, mergeţi, Qu’un sang impur abreuve nos sillons:” (Sângele lor impur să adape brazdele noastre!)

Desigur, foarte depăşit ca şi conţinut al textului, dar francezii au menţinut imnul vechi de două secole şi ceva. E şi aceasta - un titlu de glorie- vechimea, precum vinul bun.

Strofele imnului românesc fac referire la originea noastră nobilă, romană, la glorioşii noştri voievozi : “Priviţi măreţe umbre: Mihai, Ştefan, Corvine…” cu sugestia unităţii Daciei romane.

Ultima strofă pune lupta noastră sub semnul Crucii, fiindcă Dumnezeu ne-a creat liberi, iar vrăjmaşii libertăţii făuresc mereu lanţuri pentru indivizi şi popoare:

“Preoţi cu Crucea-n frunte, căci oastea e creştină.

Deviza-i libertate şi scopul ei Preasfânt,

Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină,

Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ.”

Final măreţ, apoteotic, haendelian! Cu Dumnezeu fiind, idealurile noastre de unitate naţională şi libertate, aşa cum năzuiau paşoptişii, aveau să se desăvârşească nu peste multă vreme, în acel neuitat 1 decembrie 1918. Textul este oarecum profetic.

După ce am văzut câteva scânteieri ale textului şi melodiei, să vedem ce şi de ce sunt deranjaţi unii ce fac aprecieri grăbite. Orice repetare poate induce oarece plictiseală, cum e la şedinţele parlamentare, unde la începerea şedinţelor se cântă imnul naţional. De atâta bine, m-aş mira să nu intervină şi “mătuşa” plictiseală. Unii ar vrea o melodie mai alertă, predispunându-i cum se vede, nu la trezire, ci invers.

Un editorialist de la un ziar central face referiri la tot textul ”Un răsunet” al lui A. Mureşanu, uitând că numai cinci strofe formează imnul. Mai nou, pare-se patru. Astfel, înotăm pe uscat, neştiind textul imnului. La urma urmelor, faceţi, oameni buni alt text, altă melodie…dacă vă stă în putere. Vă stă? Dacă nema, atunci de ce “checherezai scandalu”? cum zic fraţii noştri rromi. Dacă nu vă stă în putinţă şi tăcerea e frumoasă (et ego credo) , tăcere despre care mulţi spun că e cea mai frumoasă muzică.