De cult, de cultură și de literatură

Preotul Emanuel Vidican publică la Editura „Renașterea” din Cluj- Napoca, în anul 2022, prima carte, care constituie lucrarea lui de doctorat, intitulată „Importanța omiletică a cazaniilor românești”. Cartea, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Andrei, cu o prefață semnată de către Pr. Prof. univ. dr. Vasile Gordon, îndrumător științific, are valori multiple, dintre care trei sunt mai importante: de cult, de cultură și de literatură. De vreme ce cartea își are rădăcini în texte sfinte, pe care autorul ei le compară și le interpretează, pe baza unui sistem propriu, apropiat de cel filosofic, și se înscrie în seria de opere ale literaturii religioase, prin frumusețea textelor de la care pornește, prin analiza lor, din punct de vedere lingvistic, a variantelor, prin exemplul de insistență asupra unor pagini, cu adevărat artistice, din cadrul cărților de învățătură, nu rămâne decât să fie receptată pe măsură.
De la bun început, conținutul cărții atrage atenția prin folosirea pronumelui personal, când de persoana întâi singular, „eu”, în „lucrarea mea de doctorat”, când de persoană întâi plural, „noi”, „vom nota câteva noțiuni de bază”, și chiar, detașându-se, în re-darea unor definiții, „predica, prin însăși esența sa, nu este doar un mijloc de slujire învățătorească, ci și o îndatorire canonică”, fără a se abate de la acel drept de autor, pe deplin însușit și asumat, în abordarea unei „arte”, atât de vaste, cum este omiletica. Aflându-ne în fața unui text cu caracter vădit religios, este absolut necesară prezența în preajmă a unui dicționar. Prin urmare, prima dată am căutat să înțelegem chiar acest cuvânt „omiletică” , „arta de a predica”, un fel de retorică bisericească, despre felul cum se pregătește un discurs și cum se interpretează un text, cu adjectivul „omiletic”, ce ține de elocvența bisericească. Aflând acestea, textul cărții este pe gustul/ placul cititorilor, ca oameni de text, cu sens, cu tâlc și frumusețe a exprimării. Și, de parcă nu ar fi fost destul, am adăugat invitației la lectură și partea de „captatio benevolentiae”, din întreaga teorie vidicaniană, pornită din „exprimarea unui dezacord față de anumite atitudini lipsite de simț pastoral, e adevărat, sporadice, când, anumiți slujitori, deși săvârșesc cu toată râvna sfintele slujbe, nu rostesc și un cuvânt de învățătură, sub impresia că slujba în sine este suficientă pentru împlinirea actului liturgic.” Cititorul se vede așezat în miezul unui pact pentru interpretare, pentru analiză, pentru talentul de a rosti, de a formula învățături, elemente obișnuite pentru un pasionat, chiar împătimit al decodificării mesajelor, al identificării semnificațiilor, utile, etice și estetice. Atribute atât de familiare și literaturii.
Primul pas în înțelegerea cărții lui Emanuel Vidican este o explicare a termenului cheie, din titlu, și nu numai de acolo, ci prezent, cu precădere, în economia întregului studiu. Acesta este „omiletic”. „Importanța omiletică” se referă la cât de mult contează ca preotul să rostească predica de după liturghie, cu talent, cu har, pornind de la textul evanghelic, interpretându-l, cu talent oratoric, cu elocință, convingător, ca un învățător, ca un înțelept, demn de urmat, nu el, în sine, ci spusele lui. Omul simplu știe că e bine „să faci ce spune preotul, nu ce face preotul”. De aceea, grija față de cele spuse, farmecul lor contează mult în încheierea slujbei din duminică sau din alte sărbători. Se constituie într-un îndemn de urmat. Cititorii cred că, de fapt, în aceasta constă arta preoției. Și că acest lucru face diferența dintre preoți: darul de a vorbi, de a explica, de a-și potrivi cuvintele, de a le adapta, de a le actualiza, de a le da valoare în context social, de a le face să fie/ să pară adevărate, realiste, chiar vindecătoare. Aflăm din lucrarea preotului Emanuel Vidican că și preoții rostesc un Jurământ la Taina Hirotoniei: „În toată viața mea mă voi călăuzi după învățăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinților Apostoli, după Sfintele Canoane și învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe” și că, în pregătirea predicii, se folosesc, în ordine, surse/ resurse, precum „Sfânta Scriptură, Scrierile Sfinților Părinți, cărțile de cult, cărțile de predici ale slujitorilor- predicatori consacrați”. Așadar, existența unui model, a unui tipar, îi ajută pe preoți să creeze discursuri de învățătură, din amvon, ca demult, pe vremea când educația se făcea în primul rând la biserică.
Al doilea pas derivă din cel dintâi, pentru că este în legătură cu un alt termen de referință, al cărții și al domeniului de referință, și anume „cazanie”. Cazania este predica, în înțeles larg, „didahiile”, în sens arhaic. Și Preotul Emanuel Vidican face referire la Cazanii cunoscute. Dintre ele, Cazaniile Diaconului Coresi, Cazania de la Govora, Cazania Mitropolitului Varlaam, Cazania de la Mănăstirea Dealu, Didahiile lui Antim Ivireanul.
Cercetarea lui Emanuel Vidican, teologică și filologică, deopotrivă, se bazează pe un studiu comparativ, de texte, în demersul de a stabili particularități estetice. Înaintașii autorului, în materie de literatură română veche, au fost Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, Sextil Pușcariu, Nicolae Drăganu, Nicolae Cartojan. Pledoaria de fond a autorului, prin intermediul cercetării sale de doctorat, este de a promova, în continuare, textele Cazaniilor, care, în ultima vreme, se văd marginalizate și chiar uitate. Lectura Cazaniilor, în orizontul științific propus de carte, reprezintă o piesă de rezistență în „practica bisericească”. Altădată, ea constituia un „obicei frecvent”. „Mai bine nu predica”, sună un îndemn citat în carte, decât să prezinți „teme imprecise, neclare, vagi, o dezvoltare confuză, haotică, articulații artificiale sau sclerotice, concluzii lipsite de orice dinamism”, sau „citește, la strană, domol, Cazania din bătrâni, cu tâlcul ei limpede și cuminte”!
În susținerea celor consemnate, Preotul Emanuel Vidican, în valoroasa-i carte, folosind analiza de text, metoda comparativă, studiul de caz, prezentarea în paralel a fragmentelor extrase, reușește să facă lumină în labirintul textelor religioase, a variantelor, a traducerilor, cu un simț deosebit de fin al diferențelor, uneori aproape de nesesizat. Cu siguranță, unele dintre aceste deosebiri sunt purtătoare ale unei întregi ideologii, dar, de cele mai multe ori, reprezintă doar opțiuni subiective, de re-dare, sunt alegeri ale autorilor și poartă amprenta momentului.
Cartea Preotului Emanuel Vidican pleacă, parcă, dintr-un muzeu al bisericii ortodoxe. Un muzeu în care sunt expuse cărți vechi, izvoare ( surse de inspirație ), copii, fotografii, imagini, printre care trecem și parcurgem o istorie a limbii române, de la alfabetul cu caractere chirilice, la cel latin, de la ortografie veche, la transformări, de la forme arhaice ale unor cuvinte, la schimbări, la descoperiri de sens actual. Și se întoarce în lumea cărților rare, de căpătâi.
La momentul respectiv, apariția Cazaniei a reprezentat un eveniment important, susținut, în primul rând de către domnitori, așa cum s-a întâmplat cu Cazania lui Varlaam, apreciată de către Vasile Lupu, în secolul al XVII-lea. Despre aceeași Cazanie, criticul Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române” spune că este considerată „drept primul nostru povestitor, înfățișând țărănește chestiunile teologice, vorbind pe înțelesul țăranilor săi.”
Evanghelia duminicii 33 după Pogorârea Sfântului Duh reprezintă suport al unui studiu paralel, pornind de la cele două ediții din ”Cazanii”, 1973 și 2014. De exemplu, Patriarhul Justinian folosește „fiecare om lesne le aude, le vede și le pipăie”, iar Patriarhul Daniel „fiecare om cu ușurință le aude, le vede și le simte”. Diferențe mai există, dar ele nu fac decât să confirme farmecul limbii române, trecerea ei de la influențe slave la cele din limba latină, îndepărtarea de caracterul oral și înscrierea în norme literare, actuale.
Teorie și practică, adică studiu și aplicare, contribuție la un subiect vast și roditor, cercetare, anexe, bibliografie numeroasă, o frumoasă simbioză între cultură și cult, pe teritoriul literaturii, al cărții. Legătura dintre cult și cultură este surprinsă într-o formulare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel: „Când cultul religios a rodit cultură, el s-a deschis spre universalitate, iar când cultura s-a inspirat din cult, ea s-a deschis spre eternitate.” Iar în ce privește literatura, doctoratul Părintelui Emanuel Vidican „Importanța omiletică a cazaniilor românești” rămâne adevărată „carte de învățătură”, menită, cu siguranță, să-i inspire și propriile Cazanii.