De la Ion al Glanetaşului, la badea Ion al zilelor noastre

În discursul de recepţie la primirea în Academia Română, Liviu Rebreanu şi-a lăudat strămoşul său şi al tuturor românilor, ţăranul român: „Înaintaşul meu, spunea romancierul, e sărac şi slab (…), iar munca şi suferinţele lui hrănesc pe cei bogaţi (…), a avut parte tot de ocări şi proboziri, şi prea rar de vorbe bune (…) pământul este, pentru ţăranul român, o fiinţă vie faţă de care nutreşte un sentiment de adoraţie (…), pământul are glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege…”.

De acest glas s-a pătruns Ion al Glanetaşului din Pripasul „pitit într-o scrântitură de coline” şi mereu s-a înarmat cu hotărârea pătimaşă de a avea cât mai mult pământ. Pentru eroul romanului, a avea pământ însemna să scapi de umilinţă, să ai demnitate, să fii respectat în sat.

După ce-l forţează pe bogătanul Vasile Baciu să-i dea pământurile mult râvnite, bucuria lui Ion nu mai cunoaşte margini, se apropie de sublim, exprimându-se în gesturi largi, teatrale:

„Se opri în mijlocul delniţei. Lutul negru, lipicios (…) îl atrăgea ca braţele unei iubite pătimaşe (…). Apoi, încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită, simţi un fior rece, ameţitor…”.

Urmaşii lui Ion al Glanetaşului s-au bucurat, cu bucurie mare, şi atunci, în anul 1945, când au primit pământ, fără răscumpărare, prin reforma agrară înfăptuită de Guvernul dr. Petru Groza. L-au îmbrăţişat cu aceeaşi patimă şi l-au lucrat cu aceeaşi dragoste şi cu acelaşi sentiment de adoraţie. Până în acel moment nefast, poate cel mai dramatic din viaţa satului românesc şi al ţăranului, colectivizarea agriculturii.

După anul 1949, prin ameninţări şi torturi de tot felul, au fost nevoiţi să intre cu bruma de pământ ce o aveau, cu vitele şi uneltele de muncă, în aceste comuniste structuri de lucrare a pământului. Fără pământ, ţăranii şi-au pierdut o parte din sufletul lor, şi-au pierdut identitatea.

Au venit şi evenimentele din decembrie 1989, CAP-urile s-au destrămat ca nişte baloane de săpun, România a fost primită în Uniunea Europeană, iar graniţele ţării s-au deschis. Dragostea de pământ a lui badea Ion a reînviat, dar puterea de muncă i-a scăzut, din cauza anilor adunaţi cam mulţi în stivă. Copiii l-au părăsit, au ales să cultive căpşuni şi legume în Spania, sau să îngrijească persoane vârstnice în Italia.

Badea Ion trăieşte, acum, o nouă dramă, drama singurătăţii şi cea a neputinţei de a-şi cultiva ogorul, aşa cum făcea altădată. Aflat în mijlocul delniţei, nu mai cade în genunchi spre a săruta lutul negricios şi umed ci, rotindu-şi privirea peste câmp, exclamă cu durere: „Doamne, cât vezi cu ochii, numai pământ nelucrat şi câtă pagubă pentru ţară!” Însumându-le, suprafeţele de teren rămase în paragină, la nivelul întregii ţări, ajung la peste 3 milioane hectare. Aici sunt mai multe zăcăminte de aur decât la Roşia Montană, numai că trebuie să fie scoase la suprafaţă.

Azi, ţara are nevoie de un guvern şi de un ministru al agriculturii care să-şi fixeze, într-un mandat de 4 ani, un singur obiectiv: cultivarea întregii suprafeţe de pământ a ţării. Sigur, pe suprafeţe întinse şi cu mijloace mecanizate, aşa cum se întâmplă în majoritatea ţărilor europene. În acest fel, România ar putea deveni, cu adevărat, o înfloritoare „Grădină a Maicii Domnului”.