Despre plăcerile pescuitului

„Dor de ducă la... pescuit” (Editura Aletheia, Bistrița, 2013) este o carte ce se citește cu plăcere. Nu numai de către pescarii împătimiți, ci și de către cei care nu s-au apropiat vreodată cu râvnă de atari ocupații. Printre aceștia din urmă, trebuie să mărturisesc, mă număr și eu. Cu toate acestea, volumul lui Adrian Gagea place prin faptul că el constituie mai mult decât o suită de povestiri pescărești adunate sub copertele unei cărți. Autorul ne propune, așa cum vom vedea în cele ce urmează, un mod de a trăi, o manieră de a privi lumea care ne înconjoară, un imn închinat conviețuirii armonioase cu natura.
Despre activitatea științifică a autorului s-a tot scris. Aceasta este atât de vastă încât nu ne rămâne decât să ne întrebăm când anume își va fi găsit el răgazul de a scrie (și!) această carte. Câștigul este al nostru, fără îndoială!
Nu este nevoie, spuneam, să fi ținut vreodată o undiță în mână pentru a citi cartea lui Adrian Gagea... Este suficientă dragostea pentru natură. Căci, în mod esențial, volumul acesta oferă lectorului oportunitatea de a străbate locuri dintre cele mai frumoase, de a cunoaște oameni interesanți, de a lua contact cu o lume aparte, o lume a libertății de a cutreiera, cu poveștile, cu neajunsurile, cu bucuriile ei nebănuite. Căci ce altceva este pescuitul dacă nu o formă de evadare din cotidian, un refugiu, un contact vital cu normalitatea într-o lume tot mai rigidă parcă, tot mai alienantă.
Am făcut remarca de mai sus pentru că prefața autorului ar putea să ne inducă în eroare. Am putea crede că volumul face referire la pescuit în mod exclusiv, el adresându-li-se pescarilor și numai lor. Or, lucrurile nu stau întru totul așa. „Ne adresăm celor pentru care pescuitul este doar o preocupare ocazională, o încercare de evadare din grijile cotidiene, de contracarare a efortului generat de problemele profesionale sau de altă natură.” (p. 7.)
Consider că volumul de față reprezintă o nemaipomenită ocazie de a explora. De altfel, locurile descrise de autor sunt dintre cele mai variate. Și chiar inedite! Sigur, punctul comun al călătoriilor și al descrierilor acestor locuri îl reprezintă pescuitul. Dar dincolo de toate acestea, cititorul rămâne cu impresii de călătorie, cu portrete ale unor oameni remarcabili, pescari împătimiți și aceștia, cu descrierea meleagurilor vizitate, a obiceiurilor acestora etc. Aflăm bunăoară că „(...) mongolii nu mănâncă pește. Pescuitul pentru ei este ceva ciudat, care stârnește curiozitatea și, probabil, este considerat un gest neprietenesc față de natură.”(p. 161) Și exemplede de acest fel ar putea continua la nesfârșit. Aproape fiecare loc de pescuit este însoțit de explicații și scurte descrieri din partea autorului.
Un aspect deosebit de important în receptarea acestui volum îl reprezintă portretele făcute de către scriitor oamenilor care îl vor fi însoțit în expedițiile sale pescărești. Spun asta deoarece acest lucru este semnificativ în creionarea unei trăsături semnificative a acestei cărți și anume aceea că ea constituie o rememorare a „aventurilor” autorului. Iar oamenii care ni se alătură în aventura care este viața noastră sunt esențiali.
Aproape de fiecare dată, portretele prietenilor sunt realizate cu un soi de nostalgie ce emană dintre rânduri. Dar aceasta este o cu totul altă poveste. Ceea ce trebuie semnalat aici este ușurința cu care autorul reușește să descrie oameni într-un mod aproape lapidar, aș putea spune. Nu este nevoie de elogii întinse pe câteva pagini. Vorbind despre Fane Georgescu, de pildă, scriitorul ni-l descrie limpede în doar câteva rânduri: „Atracția principală era nea Fane, un tip masiv, regizor și actor din Ploiești, bun pescar și, mai ales, mare șugubăț, plin de poante și farse de tot felul.” (p. 13) Firește, imaginea prietenului va fi completată pe parcursul volumului prin concluzii pe care le vom extrage singuri din poveștile la care acesta ia parte.
Dar la urma urmei, „Dor de ducă la... pescuit” este un volum cu povești pescărești. Nu pot lipsi pățaniile specifice, istorioarele amuzante etc. „M-a amuzat strașnic un tip, care, după ce a trecut pe la Sergiu, a venit la mine și m-a întrebat direct câte știuci am prins ultima dată la balta lui Ilie. I-am spus adevărul, că n-am prins nimic în săptămâna aceea, iar el, supărat, a exclamat în gura mare: ‹‹Domnul acela nu vrea să spună, iar dumneata minți de-a dreptul!›› (...) Așa-i la pescari, nici adevărul nu-i de crezare!” (p. 136)
Trebuie însă notat efortul autorului de a nu exagera în ceea ce scrie. Sunt foarte puțini pescarii care se feresc de o atare meteahnă, lucru bine știut. Într-un ritm molcom, de apă lină, Adrian Gagea pare să-și depene amintirile cu un tact aparte, sfios parcă, dar mulțumit, neexaltându-se decât atunci când scrisul său reprezintă un elogiu adus naturii atât de dragi sau prietenilor care i-au însoțit frumoasele aventuri pescărești.