Despre un original cosmopoet

Există autori care trăiesc pentru o idee, unică, fundamentală, esenţială pentru ei şi… să zicem, pentru întregul Univers. Cazul poetului Alexandru-Cristian Miloş este, - din acest punct de vedere, - revalator. Deşi abordează o sumedenie de tematici, toate acestea se învârtesc în jurul unei Suprateme, inspirată direct din Aventura Cosmică a Omului, începută furtunos în jumătatea secolului douăzeci cu primul Sputnik, şi culminând cu primul pas al Omului pe suprafaţa Lunii în vara anului 1969.

Antologia numără zece titluri de volume de poezie dispuse ascensional şi cronologic: Cântec pentru zorii de zi, (Albatros, 1987), Stele amintite, (Ed.Tipomur, 1994), Fiinţe de lumină (Ed. G.Coşbuc, 1994), Nume de cer, (Tipomur, 1995), Sertarul astral al poetului, (Tipomur, 1996), Poemele omului electric (Clusium, 1998), Poemele planetelor, (Ed.Eminescu, 1999), Drumurile cerului, (Ed.Mesagerul, 2000) şi, în fine, Timpul Babilonului albastru, (Ed.G.Coşbuc, 2001).

Titlurile volumelor fac parte din sfera semantică a cerului, a înălţimilor astrale. În primele patru dintre ele, poetul păstrează structura prozodică, tema poemelor – în schimb, se menţine tot timpul pe un registru înalt: Senina umilinţă,/ Adeseori mă simt frate cu grăuntele de nisip,/ Ce pare uriaş pentru albine, gâze, râme, şi furnici./ Deasupra amândurora deschise e ceru-albastru/ Astfel mă simt stea între stele, acolo şi aici! (din vol. Fiinţă de lumină, 1944, p.35). De la început se poate constata atracţia autorului pentru extreme; - pe de o parte se înfrăţeşte cu gâzele naturii, se integrează în fluxul existenţei, pe de alta, are ambiţii de mari dimensiuni, planetare; - pe de o parte se cufundă cu infinitul mic, pe de alta se defineţte ca un zburător al timpurilor moderne. Aceasta presupun însă o modestie ascunsă sub un orgoliu infinit.

Una din dominantele tematice ale poeziei se regăseşte în poemul: Marele Geometru al Luminii: Ce muzică cântă Universurile, Stelele, Fiinţele lor! E o sărbătoare a Viului. Mă simt ca un Soare/ Dăruind Lumină, Căldură şi iubire tuturor, din/ Nopţile-mi arzânde albe, chinuitoare, mereu/ într-un Zbor, fără/ timp… Este o fericire a vremurilor moderne, - cum scria odinioară şi marele Nichita, - dar şi o imensă frământare interioară, o situaţie paradoxală; aceea în care să te simţi ca fiind Absolutul Stăpânitor al Existenţei, datorat unui progres impetuos al Ştiinţei, dar care este cu totul contracarat de diminuarea vertiginoasă a interesului pentru progres spiritual, pe care o vedem dominând totul în jurul nostru. Continua poetul: Călător Cosmic din nou trezit e Ne-bunul/ Poetul, Iisus, ce plăcut morţii, mă doare…

Mântuitorul Omenirii este pomenit fugar în versuri în ipostaza simbolic stranie de astronaut extraterestru. Credinciosul din mine se simte oarecum contrariat, fără a putea contesta cumva originalitatea viziunii poetice. Este ceea ce au consemnat şi mulţi dintre exegeţi, constând ivirea unui gen literar inedit pe firmamentul artei literare actuale: poezia de tip “sefe”. Cu ce succes de public şi de critică, rămâne de stabilit. Tematica versurilor rămâne de actualitate: în continuarea poeziei citate: Poetul, Marele Geometru al Luminii, neînţeles ca şi/Ne-bunul profeţind geometrizează Universuri, cu Ştiinţele/ Cosmice zburând, printre stele, este Stăpânul/ Hologramei, cu Timpul fiind Timp!

Urmează profeţia viitorului mai mult sau mai puţin îndepărtat:

Şi dacă - “treci râul Selenei”, dincolo de marginile

Galaxiei, praf, pustiu, întuneric, jocul cu baloane

De săpun staţii orbitale

Poate doar pentru 1000 de ani mai am petrol

Pentru lampa poeziei şi apoi doar Soarele şi Apa

Îmi sunt şansă şi Constituţie. (din vol. Sertarul astral al profetului, 1996, p. 103)

Aproape tot volumul se constituie ca o variantă, mai mult sau mai puţin apropiată de ceea ce am redat aici. Stilul poetic e dens şi patetic, ceva asemănător unor Psalmi ai unor religii astrale, nemaivăzute. Viitorul va demonstra dacă va şi rămâne aşa.

Florin Contrea