PSIHOLOGIA VIEŢII

Destin sau libertate?

Stăteam într-o zi şi ascultam o conversaţie interesantă dintre două persoane. Una dintre ele avea convingerea, că destinul hotărăşte soarta omului şi folosea sintagme ca: soarta ne guvernează drumul vieţii... fiecare dintre noi are un rezumat existenţial... nu era lui hărăzit să ajungă... dacă e să fie, se va întâmpla... nu a fost să fie... nu totdeauna depinzi de ceva în a obţine ce vrei în viaţă... dacă te încăpăţânezi să crezi, că îţi faci tu destinul, s-ar putea să observi, că timpul îţi va înşela aşteptările...

Cealaltă persoană era adeptul voinţei libere a omului în direcţionarea vieţii personale, aducând următoarele argumente: cum îţi aşterni, aşa dormi... dacă nu lupţi cu tine şi cu cei din jurul tău, nu faci nimic în viaţă... dacă nu ţi-ai atins visul, nu a fost pentru că, aşa a fost hărăzit, ci pentru că nu ai dat totul... nu există destin, a crede în aşa ceva este o tâmpenie... tipul a devenit un mare afacerist datorită muncii sale, a încrederii în forţele proprii, nu datorită destinului... eu cred, că viaţa poate avea multe variante de parcurs, depinde mult de alegerile pe care le facem... eu dacă îmi ating poimâine un vis mult dorit, nu va fi datorită destinului, ci va fi rezultatul unei munci asidue de multă vreme, va fi rezultatul unei perioade de stres, nopţi nedormite, alergat, planuri şi soluţii...dacă aş fi stat cu mâinile în sân, putea şi Nostradamus să prezică succesul meu, că nu se întâmpla absolut nimic...

Nu am intervenit în discuţie, că era vorba despre o credinţă înrădăcinată a omului: unii cred în destin, atunci când nu găsesc explicaţii la multe întâmplări din viaţa lor, iar alţii în libertatea individului de a-şi direcţiona propria viaţa. Şi unii, şi alţii cunosc argumente solide în apărarea teoriei personale. Cred, că nu reuşeşti să demolezi la cineva o asemenea credinţă, pe care a construit-o în ani buni ai vieţii sale. Poate tocmai datorită unui principiu etic nu am intervenit, fiecare are dreptul să aibă credinţa cea mai confortabilă, protectoare. De ex. ... datorită muncii mele am ajuns unde sunt acum... sau aşa a vrut destinul, să mă lase văduv, să am mai mari greutăţi decât alţii etc.

Nu poţi şti fiecare om în ce zonă găseşte răspunsurile, explicaţia, protecţia, alinarea. Poate nu ar fi moral din punctul meu de vedere să-i demolez convingerea cuiva, nici nu aş reuşi şi nici nu ar avea sens... de câte ori am auzit pe alţii la o înmormântare, până aici a fost firul vieţii, destinul a intervenit, ... şi parcă şi consolarea pentru ei a venit mai repede...

Este o problemă complicată să vezi ce este predestinat şi ce nu, dar oricum nu poţi să nu iei în considerare predispoziţiile cu care se naşte un om, şansa care există sau nu, ocazia care poate fi creată eventual de o persoană sau de mai multe persoane în acelaşi timp. Există un determinism foarte stufos dacă oamenii trăiesc în interdependenţă permanentă, dacă vieţile lor se întrepătrund şi influenţează una pe cealaltă, dacă existenţa umană se intersectează şi cu natura, eonomia, cultura, politica, universul cu mistere cognoscibile, dar poate nelimitate (astfel rămânând totdeauna lucruri necunoscute) ... dar dacă nu îţi poţi imagina această complexitate de factori, care poate influenţa viaţa unui om, este mult mai uşor să rămâi la nivelul încrederii în destin.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5