Din dragoste izvorăsc Artele (2)

„V-am spus, cum mi se pare, de nu veți fi uitat” (vorba fabulistului Gr. Alexandrescu), cum că dincolo de chipul fizic al oamenilor mari din Artă sau viața politică, se poate desluși uneori gingășia un chip feminin.

În penumbra lui Pericle distingem pe Aspazia, în cea a lui Dante pe neuitata Beatrice Portinari, în penumbra lui Lev Tolstoi pe loiala și diligenta Sonia, dincolo de Winston Churchill pe apriga și inteligenta baroneasă Clementine Spencer.

Pentru ce ne-am mira? O lampă elegantă fără un suport nu e decât un biet opaiț. Și ce ar fi Statuia Libertății fără soclul ei măreț? Și atâtea monumente. Unde le-ar fi splendoarea?

Cât privește literatura, la care descindem, am arătat anterior ce rol de excepție, copleșitor, a avut actrița Leny Caler în viața lui Camil Petrescu și în conturarea personajelor sale. Este cu neputință a-l înțelege integral pe dramaturgul și romancierul Camil Petrescu în absența acestui prsonaj feminin.

Leny Caler a fost la rândul său, o celebritate interbelică și postbelică a teatrului, muzicii ușoare și de estradă (a urcat multă vreme pe scenă la „Fantsio”), A mai fost și „Artistă a poporului”-titlu cultural maxim- în vremea rânduielii comunste, dar ștearsă din toate ale vieții culturale după plecarea ei la tratamente în străinătate, la Berlin, apoi în Israel.

Aceeași Leny Caler si-a intersectat viața cu un alt mare scriitor, Mihail Sebastian (Iosif Mendel Hechter- 1907-1944).

Personaj fermecător, Leny Caler s-a bucurat de îndrumarea Mariei Ventura, urmând apoi Conservatorul de artă al lui Alexandru Mihăilescu. Înainte de a-l cunoaște direct pe Mihail Sebastian, Leny Caler a fost o admiratoare entuziastă a scrierilor lui, a romanelor, nuvelelor și articolelor pe teme culturale (cronici de teatru) sau cu tematică socială, pe care le căuta prin toate ziarele, încât a dorit foarte mult să-l cunoască.

În acea vreme, Leny era căsătorită (din motive materiale) cu bogătașul

Scarlat Froda, proprietar de ziar între altele, dovedindu-se o femeie cerebrală, care nu se lăsa purtată de pasiunile năvalnice.

Pe timidul Mihail Sebastian, la prima impresie, Leny l-a apreciat doar ca scriitor, nu și ca bărbat, cum fusese cazul lui Camil Petrescu. În mintea ei, își făurise o anumită imagine a celui pe care îl citea admirativă, imagine care nu i s-a părut concordantă cu cea care a apărut în fața sa, cum însăși mărturisește în ”Amintirile ”sale:

„În entuziasmul și graba tinereții mele, n-aveam altă dorință decât să cunosc cât mai curând pe autorul al cărui scris mă fermeca, mă tulbura chiar. Și, într-o zi, mi-a fost prezentat. Am fost surprinsă -și de ce să nu mărturisesc- puțin dezamăgită când l-am văzut. Nu-mi venea să cred că tânărul din fața mea, timid, stângaci, cu o înfățișare insignifiantă, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziar, al nuvelelor care mă încântaseră.”

Dacă Leny Caler (aflată în apogeul strălucitoarei sale cariere) s-a dovedit a fi la început rezervată față de Mihail Sebastian ca bărbat, în schimb, acesta s-a îndrăgostit fulgerător și iremediabil de ea. În „Jurnalul” său pe zece ani (1934-1944), acesta nota:

„Aseară, plecând de la Leny, aveam sentimentul că, chiar dacă m-aș sinucide în noaptea aceea, aș face-o împăcat, chiar cu voie bună. N-am să-i pot explica niciodată cât de mult însemna ea pentru mine. Și nici eu nu-mi dau seama dacă o iubesc cu adevărat sau cu ultimele mele rezistemțe de viață.”

Curând, Leni (cum îi spunea el) avea să=și schimbe părerile despre el. Între ei se stabilește o bună relație, de intimitate, bazată îndeosebi pe afinități culturale. Mihail Sebastian, scriitor cu o vastă cultură, era nelipsit de la toate piesele în care ea juca. În amintirile ei, Leni sugerează mai mult decât poate spune (era, totuși, căsătorită);

„Ne duceam împreună la concerte și m-a făcut să cunosc, să înțeleg și să iubesc muzica clasică, divina muzică a lui Mozart, compozitorul lui preferat, care a rămas pentru totdeauna și al meu”

Leni îl aprecia foarte mult pentru romanele, nuvelele, articolele, dar M Sebastian socotea dramaturgia ca „un gen minor”, desconsiderare cu care Leny nu era de acord și o supăra, fiind vorba de profesia și sursa celebrității sale. Ea îl incită și fac chiar un pariu: „Scrie și tu, dacă poți!”. El îi promite că într-o lună îi va aduce o piesă în trei acte și cu un rol special pentru ea.

De cuvânt, după o lună, Mihail Sebastian aduce „Jocul de-a vacanța” -o piesă prioritar feerică, ce a încântat-o pe Leny și pe Sică Alexandrescu, cel care „ a pus-o în scenă cu cei mai buni actori ce îi avea: George Vraca, Mișu Fotino, Sandina Stan, Mircea Anghelescu și pe mine și alți tineri talentați”- își amintește Leny.

După câteva reprezentații, Mihail Sebastian îi reproșează Lenei că nu pune destul suflet în interpretare (caz la indigo cu al lui Oscar Wilde în „Portretul lui Dorian Grey”). El îi reproșează că nu este destul de tandră cu partenerul scenic, George Vraca. „Cum nu sunt? protestează ea. Eu chiar îl iubesc pe George Vraca!”

„Jocul de-a vacanța se bucură de un gulminant succes și îl propulsează de îndată între cei mai buni dramaturgi. Gelos foarte, cum fusese și Camil Petrescu, Sebastian ar fi vrut-o pe Leny numai pentru el. Amorezatul vede curând și defccteledestule iinței pe care o iubește („ea s-ar culca cu oricine”- notează Sebastian în „Jurnal”.). Nemulțumit de prestația ei, Mihail vrea să dea rolul unei alte actrițe (Diana). Cei doi se ceartă strașnic și se despart furtunos, punând capăt relației. Fiecare își vede de iubirile lui, de carieră, de nimicurile ce ne umplu viața.

Mihail Sebastian ajunge în culmea gloriei după ce scrie și „Steaua fără nume” (Mona fiind un alter-ego al Lenei) și apoi „Ultima oră”, bucurându-se de un enorm succes.

„Eram mândră -spune ea- că l-am împins spre culmile celebrității în sfera teatrului.” Observăm deci că beneficiile personale și culturale devin reciproce. Ar fi avut dreptul să spună, după modelul iubitei lui Marin Preda: „Eu vi l-am dat pe dramaturgul Mihail Sebastian.”

„Lumina stele ce-a murit” îl va urmări însă devastator pe Muhail Sebastian după ce s-a despărțit de Leny, până la sfârșitul vieții.

„Am terminat cu ea, dar dacă faptul în sine mi s-a părut destul de ușor, pe jumătate surâzând, de aici încolo nu mi se pare că va fi la fel de ușor. Vin acum ceasurile de neliniște absurdă, nevoia sufocantă de a o vedea, obsesia telefonului care nu mai sună, tentația de a lua receptorul și de a o chema, speranța de a o „întâlni întâmplător” pe stradă, nevoia de a ridica privirea când trec pe sub ferestrele ei, să văd dacă sunt luminate și, dacă sunt, cine este la ea în vizită și dacă nu sunt (luminate) unde este?,,,”

Fiecare și-a continuat existența cu preocupările mărunte, iubirile pasagere, cu deosebire în condițiile grele ale legilor rasiste din anii 1940-1944, despre care consemnează cu tragism „Jurnalul” copleșitor al lui Mihail Sebastian, el și Leny fiind evrei. (Voi încerca să pun la dispoziția cititorilor câteva pagini sugestive ale acestuia)

X.

A venit apoi și ziua fatidică de 29 aprilie 1945. Era liber, fascismul se prăbușise. Era solicitat peste tot: în teatre, la Universitate, invitat să țină conferințe. Era celebru din nou. Noaptea prigoanelor se sfârșise. Nu mai era o rușine să fii evreu.

Se grăbea să treacă strada, să ajungă la Universitate pentru a ține studenților un curs despre Balzac.

Auzi un huruit de camion îmilitar în mare viteză. Era în mijlocul străzii. Îl privi fix și parcă încremenise pe loc. Mulțimea îl privea cu spaimă. Ar fi putut-o lua în orice parte, dar a rămas locului, ca și cum ar fi vrut să înfrunte un dușman. A fost accidentat mortal. (Șoferul, un militar căruia i se stricaseră frânele, a fost pedepsit cu doi ani de închisoare.)

Leny a fost cutremurată la auzul acestei vești îngrozitoare.

„Am rămas ca trăsnită în toată ființa mea. Refuzam să cred, să înțeleg absurdul că Mihai nu mai este, că n-o să-l mai văd, că nu voi mai vorbi cu el..../

Citesc de multe ori cărțile lui, piesele lui și Mihai este dintr-o dată lângă mine, alături de mine.”

Cultura română pierdea pe unul din cei mai de seamă reprezentanți ai săi. Avea doar 38 de ani. Câte opere minunate ar mai fi putut scrie...de-ar fi trâit!!

Totdeauna și-a dorit să fie socotit „un scriitor român, de la Dunăre”, dar aspirația i-a fost refuzată cu brutalitate.

Sebastian l-a rugat pe Nae Ionescu, pe care îl adora ca filosof, socotindu-l mentorul său, să scrie o prefață la romanul „De două mii de ani”. Acesta a scris-o, dar punându-l sever la punct: „Tu nu ești scriitor român. Nu ești un evreu-român; ești un evreu din Brăila.” Sebastian și-a publicat romanul chiar cu această respingere ca prefață.

Dacă vorbim despre destin, pare că există persoane zise „fără noroc”, cum a fost Mihail Sebastian.

Putem extrapola și la toată Literatura română. Câte talente curmate mult înainte de vreme! Vasile Cîrlova (la 22 de ani), Mihai Eminescu (39), Iulia Hasdeu(18,) St. O Iosif (37 de ani), G. Topârceanu(51), Mihail Sebastisn*38), Ilarie Voronca(43), Liviu Rebreanu – (împușcat de ruși pe proprietatea sa de la Văleni unde aceștia veniseră să jefuiască).Nicolae Labiș(21), Nichita Stănescu(50).

1. 1. 1000.  

            Aduce arta nenoroc? Talentul ucide? Se admite că poții trăiesc mai puțin decât romancierii, iar aceștia mai puțin decât..., dar asta e o altă poveste.