Din Joia Mare

Din Joia Mare…

cerul s-a întunecat.

Nu de nori,
nu de furtună…

ci de durere.

Și doar un fir alb —
subțire ca o rugăciune
se mai zărea
la marginea lumii.

Plăpând…
tremurat…
urca spre cer,
ducând cu el
gânduri…
și dureri.

A fost atunci…
în zi de joi…
când pământul a simțit cuiul,
iar noi —

toți —
ne-am simțit
răstigniți înăuntru.

Bătăi în lemn…
reci…
grele…
fără milă.

Și sânge sfânt
căzând tăcut
pe lespedea timpului.

Ascultați…

încă se aude…

Ritmul loviturilor
nu s-a oprit.

Bate în noi.
În tâmple.
În inimă.
În tăcerea dintre două rugăciuni.

Din Joia Mare
purtăm povara.

O cruce nevăzută,
dar atât de grea…

Și simțim
cum durerea
se ridică, încet,
spre un cer
care nu mai răspunde.

Durere…

o mare fără țărm.

Durere de mamă…
durere de Fecioara Maria…

Cu ochii arși de lacrimi,
cu sufletul sfâșiat,
privindu-și Fiul
urcat pe cruce…
între pământ
și veșnicie.

Și plânsul…
nu se aude.

Dar crește.

Crește în noi…
ca iarba primăverii.

Din joi până în sâmbătă
trăim tacerea.

Asteptarea.

Greu de dus…
greu de înțeles…

Într-o primăvară
și dulce…
și amară.

Dar…

din întuneric
se naște lumina.

Iar din durere…

învierea.

Dorel Cosma