Dragostea ca spirala a vieții

O cunoșteam pe Elisabeta Iosif ca om de Radio, jurnalist cu vocație și am avut o spuriza plcută să descopăr, în anii din urmă, filonul poetic care s-a materializat deja într-o pleiada de volume semnate de dânsa.
Profesionistă de excepțit, exigentă cu sine , Elisabeta Iosif nu se dezminte nici atunci când în joc este vorba de poezie. Scrie și mărturisește doar sentimente care înmănunchează același imn închinat vieții.
În cartea de față, intitulată Spiralele adolesenței, harul poetic transpare prin textul care , în formă, îmbină clasicul cu un modernism calculat, aș zice, unul cuminte. Tributară marilor cărturari umaniști ai Secolului xx, Elisabeta Iosif nu scrie doar pentru a-și vedea lucrarea între coperte de carte, ea sintetizează stări și evenimente ce țin de locuri și de timpi ce se contopesc în matricea creației.
Exuberanța cu tihna unei dupăamiezi de dumincă, lumina și umbra, prezentul și trecutul,toate sunt falii pe care poeta le mișcă cu dexteritate, iar ceea ce rezultă este Poezie în esența sa netrecătoare.
Dragostea, iubirea filială și cea de moșie, dăruirea totală pentru o clipă de fericire, distanța și apropierea de subiectul vechi de când lumea , supraviețuirea, sunt tot atâtea detalii dintr-un peisaj lirc ce nu dezminte intelectualul rațional care este Elisabeta Iosif. Dar, în parametrii paginii cu sintagme metaforice intervine, ca un abur diafan, romantismul, și, astfel, poemele prind patina unor bijuterii spirituale, dețin fărâma aceea din taina celor nevăzute, miraj care face dintr-un simplu autor, poet cu șansa de-a rămâne mereu viu prin ceea ce scrie.
Într-un cadru cu conotații de pastel în tușe elegante, temele curpinse în lucrarea de față se disting între ele dar se și adună ca un șir de rubine pe firul inefabil și implacabil al acelui fenomen vechi de când lumea, Iubirea.
Deși ajunsă la maturitatea creatoare, autoarea privește universul său liric din perspectiva adolescenței. Raportează stările neliniștilor de astăzi la ceea ce va fi fost ființa-i efervescentă, imediat ce a ieșit din copilărie. Neliniști și locuri netrecătoare, vremuri și oameni, imagini purtate prin spirala vieții ca printr-o centrifugă , sunt acum, redate în această carte, cu bucuria celui care a prins glas și-i vorbește lumii despre fericire și nimicnicie, despre speranță și vraja teribilă a vârstei adolescentine. Le cuvântează de la înălțimea vârstei ce a experimentat până aici, tot ce îi este dat unui om să trăiască.
Elisabeta Iosif știe să scrie, o face cu parcimonie uneori dar și cu revarsare torențială de cuvinte menite să zidărească poeme. Este o bucurie să citește despre ,, aerul albastru,, ce impregnează parcă vizual unul dintre poeme, dar și să iei cunoștință de biografia lăuntrică adolescentină,( care trăiește latent în noi fiecare) și din perspectiva căreia, autoarea are curajul să afirme:,, Mai las-mă să copilăresc puțin,,
O mamă care își caută copilul de altădată, mama stând în fereastră, castelul de nisip, săniușul în plină iarnă... atâtea stampe ale copilăriei comune multora dintre noi, devin aici, motiv de poezie și ne încântă prin melosul blând, culoarea vibrantă și acel sentiment al recunoașterii că poeta Elisabeta Iosif a văzut în drumul său personal, lucruri pe care noi nu le am luat în seamă. Ea ni le restituie odată cu clipa de răgaz în fața unor pagini pe care spirala-vieții lasă urme ca o pasăre ce merge prin iarbă.
Adolescența este rebelă și creatoare. Retrăiată poetic are semnificații și puterea de-a ne arăta dacă,și unde am greșit pe drumul vieții. Filosofia modernă, ce a luat cu asalt fărâma de neliniști care este Adolescența, ca vârstă individuală, în volumul Elisabetei Iosif rămâne doar un motiv de a evidenția evoluția umanității, în singularitatea individului care gândește în metaforă și visează în rimă.
Felicitări, Elis Iosif!!