DRUMUL CEL ÎNALT AL UNEI ALBINE

Poezia Lumină lină ilustrează din plin atât valoarea volumului de debut al lui Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite, cât şi dublul sens al termenului potrivite din structura acestuia. Într-o accepţiune adjectivală, potrivite se referă la existenţa adecvată a unor cuvinte în context, la alegerea fericită a unor cuvinte mustind de conţinut. Într-o accepţiune participială (cu origini în verbul a potrivi), termenul nostru trimite la ideea unei munci de potriveală, de găsire a unui compromis între formă şi conţinut, de cioplire, de meşteşugire a unor cuvinte simple, care, prin mâna artistului, se umplu de har.

Un asemenea joc între potrivit şi potriveală ne propunem să arătăm că există şi în poezia Lumina lină. Pentru aceasta însă va fi nevoie să desfacem pliurile textului până într-acolo unde vom găsi patru cusături diferite. Vom căuta aşadar semne potrivite la nivel fonetic, lexical, morfologic şi semantic.

O primă privire asupra nivelului fonetic al textului ar putea scoate în evidenţă existenţa numeroasă a unor cuvinte care conţin în structura lor vocale de tip a, e, i. Câteva exemple ne-ar putea edifica: zburătoare, margine, găseşti, caute, floare, deplină, sarcina etc. Multitudinea de cuvinte cu structură vocalică bogată imprimă versurilor o sonoritate aparte, una muzicală, cu un grad sporit de expresivitate. Sunete de tipul a, e, i conferă melodicitate, pot transforma o poezie într-o melodie povestită.

Tot la nivel fonetic, semnele de punctuaţie pot confirma valoarea expresivă a textului. Găsim câteva virgule care marchează constucţii în vocativ (Cât te iubesc, frumoasa mea albină,), două semne de întrebare subliniind tot atâtea interogaţii retorice şi un semn al exclamării care vine să accentueze o stare de tristeţe, de compasiune.

Un ultim amănunt este legat de tipul de rimă folosit. Se disting două tipuri de rimă: încrucişată şi îmbrăţişată. Rima încrucişată apare în strofele 1 şi 3, iar cea îmbrăţişată în strofele 2 şi 4. Este aici un mod interesant de potrivire a rimelor, o potrivire “încrucişată”, am putea zice, care va fi speculată în cadrul nivelului semantic. Acestor constatări li s-ar putea suprapune, pentru o mai rodnică interpretare, o altă clasificare a rimelor folosite, anume rima închisă şi cea deschisă (terminată în consoană, respectiv vocală). Vom vedea ulterior cu ce scop.

La al doilea nivel, cel lexical, ne propunem să conturăm, prin exemple, existenţa a două mari câmpuri lexico-semantice. Întreaga poezie, atent citită, îşi coagulează elementele în jurul a doi poli: terestrul şi cerescul. Acestea vor fi deci şi câmpurile nostre semantice. Cuvinte sau structuri ca margine de drum, stup, plasa verde-a zilei, zambilei, tezaurul de ceară, trupul, aripa, ţărână, zăcând etc. pot fi subsumate câmpului terestru. Pentru câmpul ceresc am putea nota cuvinte sau structuri ca uşoară zburătoare, învăluită, aur şi parfum, vântul, drumul cel înalt, să sufle cald, vis, comoara ta deplină etc. De remarcat este faptul că există şi unele cuvinte care pot fi comune ambelor câmpuri. Albina, de exemplu, este, prin natura ei, parte a terestrului, dar prin implicaţiile muncii ei – zborul, parte a cerescului. La fel pot sta lucrurile şi în cazul polenului floare, care este antrenat de albină în zborul ei. Ce putem observa, totuşi, dincolo de toate acestea? Că numărul elementelor aparţinând celor două câmpuri este sensibil egal. Faptul conduce la o altă idee, preţioasă în interpretare: terestrul şi cerescul, ca idei majore, îşi împart un teritoriu egal în text, se întrepătrund şi se despart mereu. Să reţinem această comoară oferită de nivelul lexical.

Multe verbe ţin să pigmenteze nivelul morfologic. La o sumară ochire putem aduna deja destule exemple – (te) găseşti, ai aruncat, o să vie, să caute, strânge, zăcând, dormind etc. Ne putem întreba, firesc, de ce sunt atâtea verbe într-o poezie. Răspunsul ar putea veni dacă am privi textul cu o anumită îngăduinţă de ordin teoretic. Deşi suntem în faţa unei poezii cu evident caracter liric (şi ale cărei nuclee, după cum se va vedea, sunt construite exclusiv pe baza figurilor de stil), nu putem tăgădui o structură de tip narativ, cu “evenimente povestite”. Este şi aceasta o potriveală demnă de remarcat. În aceeaşi ordine de idei, trebuie scoasă în evidenţă varietatea modurilor (şi timpurilor) verbale folosite. Avem, iată, verbe la indicativ, la timpurile prezent, perfect compus sau viitor I (te găseşti, ai aruncat, o să vie), la conjunctiv prezent (să sufle), la imperativ (strânge) sau gerunziu (dormind). Această largă paletă verbală devine şi mai interesantă dacă îi asociem valori expresive ale modurilor, coroborate cu contextele aferente. Indicativul presupune acţiuni sigure, iar contextele susţin constatări ale unor fapte conotate negativ (te găseşti ... pe-o margine de drum; te-ai aruncat în plasa verde-a zilei; te prăbuşişi din drumul cel înalt). Conjunctivul indică acţiuni posibile, proiectate în viitor, dar incerte în concreteţea lor. Contextul cel mai semnificativ este acesta: Cine-o să vie, trupul tău de afară / Să-l caute şi-n jur să sufle cald? Momentul survine, în text, imediat după prăbuşirea (moartea) albinei, când căutarea şi resuscitarea (să sufle cald) devin simple proiecţii, mai degrabă incerte, ele fiind cuprinse într-o interogaţie retorică deja discutată la nivelul fonetic. Imperativul accentuează o rugăminte plină de patos venită din partea eului liric (Strânge la piept comoara ta deplină), ca o îndeplinire ritualică a unor obiceiuri de înmormântare. Poate cel mai expresiv dintre modurile de până acum, gerunziul se referă la o acţiune surprinsă în desfăşurare, dar neterminată, îngheţată. Este ca prelungirea tăcută a trecutului în treburile prezentului. Deosebit de semnificative vor fi astfel verbe de genul zăcând, dormind, neascultând, voind. Ele îşi extind raza de acţiune asupra contextului imediat, asemenea unei amintiri neplăcute ce lasă pe faţa omului o umbră. Zăcerea se prelungeşte parcă la nesfârşit într-o margine de drum ca un semn nefast sau ca ne-dormirea în polenul de floare(Zăcând aci, pe-o margine de drum, / Şi nu dormind într-un polen de floare); neascultarea vântului are efecte îndelungate în plasa verde a zilei (Neascultând de vântul de la stup), iar voinţa de a duce tezaurul se soldează cu prăbuşirea (Voind să duci tezaurul de ceară). Toate aceste verbe la gerunziu cumulează, aşadar, tot atâtea reflecţii grave asupra destinului albinei.

Nivelul morfologic mai aduce câteva mărci ale prezenţei eului liric. Este vorba de forme verbale şi pronominale la persoana a II-a (te găseşti, te prăbuşişi, te iubesc, tău, te). Dacă aducem în ecuaţie şi deja discutatele construcţii vocativale (de la nivelul fonetic), putem remarca, fără teama de a greşi, că textul este construit în maniera unui dialog între eul liric şi albină. E un dialog purtat în absenţa albinei, prăbuşită din zbor, ale cărei replici sunt asumate, în acest caz excepţional (moartea), tot de către eul liric. O substituire se produce aici, o empatie care transpune destinul micii zburătoare în destinul omenesc. Aşa se explică şi apariţia, în finalul poeziei, a adjectivului pronominal posesiv mea (frumoasa mea albină). Avem indiciul clar al luării în posesie a destinului albinei, un destin care este atât de ... al nostru!

Cel mai dificil nivel, cel semantic, presupune adunarea firelor mult răsfirate până acum şi observarea/interpretarea desenului ţesăturii. Textul, în structura lui de profunzime, gravitează în jurul unor nuclee metaforice antinomice, dar complementare. Vom lua în discuţie perechile drumul cel înalt – margine de drum, stup – plasa verde-a zilei, tezaurul de ceară – comoara ta deplină şi dormind – vis.

Structura drumul cel înalt poate avea, mai întâi, sensul propriu al zborului zilnic făcut de albină, cel din floare în floare. Un alt sens ar ţine de ideea că albina, prin înălţare, realizează o depăşire a propriei sale condiţii, se înalţă peste micimea ei; drumul ei înalt e unul al unui scop înalt, al perfecţionării. O a treia accepţiune, metaforică, este aceea a drumului spre o altă lume, cea de Apoi, spre înălţimea Cerului. Celălalt pol al perechii, marginea de drum, poate fi înţeles, întâi, ca împlinire a unei sarcini, terminarea unui parcurs, situarea în afara fluxului vital (asigurat de oricare drum), staţionare (zăcând). Conotaţia metaforică pe care o dăm structurii este alta însă. Marginea de drum este, de fapt, sfârşitul vieţii, străbaterea întregului drum. De ce sunt complementare aceste structuri? Pentru că albina, zi de zi, prin munca ei, zboară, parcurgând un drum înalt, până când se prăbuşeşte, fatalmente, într-o margine de drum, din cauza unei oboseli binecuvântate. Această margine de drum este, de fapt, punctul de pornire al drumului celui înalt care duce către o altă lume, fără prăbuşiri şi aripi frânte. Marginea nu este sfârşitul, ci începutul unei alte vieţi.

Un alt nucleu este cel al stupului şi al plasei verzi a zilei. Stupul, în sens denotativ, este casa albinei, spaţiul protector, cald, familial. În sens conotativ, el ar fi interioritatea claustrantă, o închisoare care reduce vitalul, uniformizarea care şterge contururile diversităţii. Plasa verde-a zilei este opusul, un semn al libertăţii absolute, un spaţiu revitalizant al diversităţii. Dar ce este această plasă? Un prim sens ar putea fi întrezărit dacă am face un drum înalt alături de albina noastră. De acolo, de sus, spaţiul de interes al albinei, cel verde şi plin de flori, ne apare brăzdat de diverse linii (drumuri, cărări, hotare, margini ale culturilor oamenilor). Întretăierea acesta a verdelui poate semăna cu o ţesătură cu multe noduri, întocmai ca plasa unui pescar ce stă în ceruri şi aşteaptă. De ce o plasă a zilei? Deoarece intervalul lucrativ al albinei este cel diurn. Iată deci plasa în care, textul o spune, albina s-a aruncat. S-a dus, cu alte cuvinte, să-şi împlinească munca, florile, polenul, fiind în acea plasă verde. Un al doilea sens, ar putea fi acela de capcană pe care ziua i-o întinde albinei. Munca albinei presupune riscuri nenumărate, acesta fiind reversul libertăţii; ieşirea din stup înseamnă asumarea riscului. Înţelegem din context că, neascultând avertismentul dat de vântul de la stup, albina este victima unei capcane mortale. Şi, totuşi, de ce se aruncă albina în plasa verde-a zilei? Răspunsul, deşi, poate, simplu/sec, poate fi edificator: pentru că trebuia! Aici se află complementaritatea celor doi poli din acest nucleu.

Obiectul muncii albinei se reflectă, ca un sens prim, în structura tezaurul de ceară din cuprinsul celui de-al treilea nucleu propus spre interpretare. Adunarea polenului, transformarea în ceară reprezintă ocupaţia primordială a albinei, iar termenul tezaur nu face decât să confere valoare, bogăţie acesteia. De aici derivă şi sensul secund, acela că valoarea unei albine stă tocmai în munca ei zilnică şi nimic mai mult. Şi nu este puţin lucru acesta! Cealaltă structură a nucleului, comoara ta deplină, atrage atenţia asupra unui înţeles ascuns, tainic al unei bogăţii care, de data aceasta, este deplină, însumează totul. Care este această comoară ce trebuie strânsă la piept în momentul morţii? Evident nu una materială. Ar fi vorba de o comoară sufletească, de mulţumirea, de mângâierea adusă de rodul muncii tale, de ideea că ţi-ai făcut datoria, că ai fost util în chip tăcut, că ai murit eroic, deşi ceea ce făceai nu era eroic. În aceasta constă deplinătatea şi al doilea sens al comorii. Şi iată cum cei doi poli ajung să conveargă: zilnic, albina îşi construieşte tezaurul prin munca ei – producerea de ceară; munca ei va fi deplină atunci când tezaurul nu va mai sta la vedere, el se va ascunde, munca va deveni interioară, aşa cum mierea este secretul nespus al polenului.

În sfârşit, ultimul nucleu va desăvârşi potriveala semnificaţiilor într-un sens potrivit. Discutăm aici de doi termeni singulari, dormind şi vis. Primul este găsit în contextul dormind într-un polen de floare. De aici îi vom găsi şi sensurile. Culesul polenului implică o minuţiozitate cheltuitoare de timp. De aceea, observarea unei albine care îşi recoltează polenul poate duce la ideea că insecta doarme, de fapt, în aur şi parfum. Ea doar face o muncă în mod profesionist. Şi o face atât de mult şi de des, încât am fi tentaţi să spunem că întrega existenţă a albinei este investită într-un lung somn, într-o prelungire a dormitului (vezi sensul gerunziului dormind). Al doilea termen, visul îşi dobândeşte sensurile în strânsă corelaţie cu cele spuse imediat mai sus. Visul este efectul somnului, împlinirea dormitului, este comoara dinlăuntrul lui, este miezul albicios, fraged, diafan ascuns în carapacea tare a nucii. Dar contextul din care desprindem termenul, Cu aripa-n ţărână şi în vis, face ca un alt sens să poate fi revelat. Visul de aici este unul funest, este cel din urmă vis, cel mai mare, cel mai frumos. Este visul care te poartă într-o viaţă în care visele există în afara somnului. Acum drumul cel înalt devine sinonim cu acest vis. Adunând ideile, putem spune că albina, zăbovind în polenul florii, doarme iar şi iar, se pregăteşte dormind să viseze, să aibă acel vis ceresc. Dormim pentru că vrem să visăm frumos.

Titlul poeziei stabileşte o rodnică legătură cu sensurile desprinse în legătură cu visul şi drumul cel înalt. Lumina lină fixează momentul încheierii vieţii pământeşti a micuţei zburătoare şi trecerea într-o altă viaţă, cerească. O luminozitate filtrată, îngăduitoare, învăluitoare, îmbălsămantă vine să conducă în chip neatins comoara deplină (sufletul) la Ceruri. Această lumină lină poate fi remarcată şi în reprezentările iconografice legate de momentul morţii pământeşti. Este o lumină blândă ca aceea dintr-o după-amiază senină de toamnă, poleită în galben-auriu, care priveşte cu înţelepciune răbdătoare la roadele verii ivite din seve primăvăratice şi vede în zări uitarea albicioasă a iernii...

O ultimă consideraţie va fi făcută în legătură cu tipul de rimă folosit. Vorbeam anterior de alternanţa rimei încrucişate cu cea îmbrăţişată. Tot o alternanţă există şi dacă avem în vedere o altă clasificare a rimelor: închise şi deschise. Astfel, în strofele cu rimă încrucişată se păstrează “încrucişarea” rimelor deschise cu cele închise. Interesantă devine situaţia strofelor cu rimă împerecheată, în care rimele închise “închid” rimele deschise. Speculând, am putea echivala rimele închise planului terestru, spaţiului interior, securizant, mortuar; rimele deschise ar corespunde planului ceresc, spaţiului exterior, riscant, dar vitalizant. Or, o situare a rimelor deschise înăuntrul celor închise, prinse la interior poate sugera idei proteice: terestrul închide în sine cerescul, interiorul subsumează exteriorul, securizantul neutralizează riscantul, moartea încadrează viaţa. Dacă mai avem în vedere că strofele 1 şi 3 sunt reprezentaţii ale unor interferenţe, “lupte” între aceleaşi principii, celelalte două strofe ne apar ca verdicte fireşti (sarcina chemării te-a ucis) puse într-o lumină lină.

Toate aceste idei trebuie puse într-o logică a pământescului, a lumii de aici, cea concretă, căci somnul nostru aici se petrece, prin natura lucrurilor. Visul, doar el, este într-altă parte.

Poezia Lumină lină se dovedeşte, aşadar, a fi o piesă literară de o mare complexitate surprinsă într-o formă lapidară, lăsând impresia unei simplităţi potrivite într-un mod sofisticat.

ILIUŢĂ CEZAR-ADRIAN