Damaschin Pop-Buia: De la Baudelaire și Nietsche la practica agricolă comunistă

Expresia nopți albe era foarte des întrebuințată în vremurile mele de studenție și, celor de vârsta mea, le este cu siguranță familiară. Se folosea pentru a desemna partea destinată de fapt somnului, noaptea, în care nu puneai geană peste geană. Motivele erau în principal două: ori era sesiune de examene și era de învățat pe brânci, ori era vorba de un chef organizat cine știe pe unde, mediul în care mai ardeam din energia specifică vârstei tinereții. Deseori, ne întorceam acasă, la cămin ori pe unde mai locuiau studenții, dacă nu pe șapte cărări, atunci cel puțin pe trei, căci, lucru absolut normal, în timpul acestor party (termenul preferat din ultimele decenii), se consuma alcool. Și nu puțin, că mersul ne era în zig-zag și limba ni se împiedica destul de des, deşi noi o țineam una și bună, suntem treji lumină, domnle, ce tot vii cu prostii de astea, cum că am fi beți.
Ziua care urma era de cele mai multe ori una de stare apatică, dar numai în prima parte, căci, odată reintrați în programul obișnuit, uitam de oboseală. Dar dimineața, când mergeai la cursuri (frecventarea lor era pe atunci obligatorie!) și se punea câte un profesor ori tovarășă profesoară pe citit, de expus cursul propriu, mai ales dacă era ceva de umplutură - filozofie (materialistă) ori, doamne ferește, economie politică, iar în anul terminal socialism științific – ne cădea capul în piept de somn și ațipeam...
În limbajul popular, și nu numai, circulă expresia zile negre, ei bine, de la nopțile noastre albe și până la acele zilele negre era cale lungă, două extreme care nu se întâlneau niciodată.
Toamna, în fiecare an de studenție, începea nu cu cursurile universitare propriu-zise – cum ar fi fost normal -, ci cu practica agricolă. Asta indiferent de profil, fie el de istorie și filosofie, filologie, fizică ori matematică și altele. Văzut cu ochii de astăzi acest scenariu pare ireal ori cel puțin deplasat, cum adică, ce are de-a face una cu cealaltă? Nimic, nul, zero. Singura explicație, cică, era aceea că trebuia dată o mâna de ajutor statului român în agricultură, unde cetățenii din zonele cooperativizate își îndeplineau planul cincinal „în patru ani și jumătate”. Asta ni se servea nouă la radio, căci realitatea era cu totul alta, îndeplinirea planului cincinalul se realiza mai degrabă în patru ani pe jumătate. Dar, mă rog, astea erau vremurile. Că învățământul preuniversitar era prins în astfel de activități ni se părea între timp normal, dar faptul că și universitarii erau scoși la câmp, ei, asta era cam deplasat. Pe vreme de practică agricolă, biblioteca universitară era și ea închisă, iar personalul ori trimis în concediu forțat, ori se ocupa de chestiuni de ordin administrativ. Unde eram trimiși? Păi la cules de mere, ori alte fructe, iar culesul se făcea cu mare grijă, cu mâna – eram instruiți în acest sens – căci merele luau calea exportului. Desigur, atmosfera era degajată, ne cam făceam noi de cap, mai ales seara, după ce ne încheiam ziua de lucru. Mai mult, câte unii, dar mai ales câte unele, pline de inițiativă veneau cu tot felul de idei și propuneri. Într-o seară am prezentat chiar o piesă de teatru, învățată pe jumătate și improvizată din belșug. Condițiile igienice erau ca vai de ele, grupurile sanitare mai puțin salubre, iar de dușuri nu îmi prea aduc aminte, dar mai știu că ne spălam afară la un fel de cișmea, având noroc cu vremea, că era încă blândă. Asta pe la mijlocul lui septembrie. Pentru a ne face de cap, în sensul că să bem un vin ori tărie, trebuiau parcurși câțiva kilometri pe jos, ceea ce eram dispuși - unii dintre noi – să o facem, dar se punea întrebarea cum mai venim noi înapoi, mai ales dacă se întâmpla să cadă întunericul. Îl invidiam pe prietenul meu cel bun, fost coleg din anii de liceu năsăudean, care îmi povestea că ei, studenții de la Timişoara, fuseseră trimiși la Crama Recaș și, cum era de așteptat, studenții erau încântați, că doar, cum merge vorba: „cu ce lucrezi, cu aia te ungi”.
Până la plantația de mere eram transportați cu tractoare și, n-o voi uita niciodată, printre noi se afla și unul de la secția română - greacă nouă, foarte citit și mare admirator al lui Nietsche, care între hurducăturile remorcii de tractor, mai citea, zbiera de fapt, dintr-o carte a marelui gânditor german. Se potrivea ca nuca în perete: Nietsche și tractorul, vreau să zic. Același I. T. va avea mai târziu ocazia să o tulească în Occident, de fapt în America, unde avea, se pare, ceva amici. Obținuse o bursă de studii în Grecia, cred că era pentru un semestru, dar nu s-a dus la americani. Motivul a fost, după cum singur mărturisea, unul simplu și demn de remarcat: „Nu am putut să mă împac cu gândul că nu voi putea să mai aud și vorbesc limba română”, spuse la întoarcerea din Atena, ridicând din umeri. Privită din perspectiva de astăzi atitudinea lui pare oarecum neieșită din comun, dar în contextul anilor 1980, ea era una demnă de luat în seamă, dacă nu cumva chiar remarcabilă, că alții încercau să treacă – în limbajul autorităților „fraudulos” - granițele naționale înspre Vest, tentative care, în peste 90 % din cazuri eșuau, iar cei prinși se alegeau cu închisoarea.
Într-o bună zi, mai exact, într-o seară, ne-am hotărât, trei vlăjgani studenți la filologie, pe la specializări diferite, să tragem o fugă până în localitatea cea mai apropiată, să vedem ce și cum cu ... infrastructura. Ne era de aventură și voiam să vedem ce vom găsi pe acolo. Menționez că ne aflam la circa 40 de kilometri de Iaşi, în partea nordică a județului. Odată ajunși acolo, am întrebat în stânga și în dreapta, pe la diferite case care ne ieșeau în cale, dacă au vin de vânzare, obținând de fiecare dată răspunsuri negative. Pe când era să renunțăm, ba da, mai am ceva de anul trecut, ne răspunse un bărbat care stătea în poartă. Am făcut greșeala de a cumpăra o sticlă, pe care am golit-o la câțiva paşi mai departe: nu era buvabilă, ci bună doar de aruncat. Nu-i bai, ne-am zis, ajungem imediat la cârciumă, căci după cum ne îndrumase cineva, trebuia să ne iasă în cale. Și așa a și fost. Am băut și vorbit până ne-am îmbătat, și de rachiul, de calitate îndoielnică și ăla, dar și de tot felul de discuții, în care ne-am aventurat, începând cu Baudelaire și terminând cu Constantin Noica. Cu cât băgam mai mult alcool în noi, cu atât tonul pe care purtam discuțiile creștea. Niște vecini de masă, care nu știau ei cu ce se mănâncă balivernele noastre, au intrat în vorbă cu studenții de noi, dar nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce ne fătau nouă mințile alcoolizate. Cândva, nu știu cât să fi fost ceasul, dar se întunecase demult, am fost poftiți să părăsim grădina de vară. Cum noi nu ne dădeam duși, am fost până la urmă împinși de la spate și scoși în strada principală. Habar nu aveam pe ce cale să o apucăm pentru a ajunge la ... „palatele” în care eram cazați. A pornit fiecare în direcția lui, pe trei cărări, cum o spuneam mai sus. Unuia dintre noi i se furase un lănțișor de aur pe care îl purta la gât, celuilalt i s-au aplicat tot felul de lovituri, unele sub centură, eu am scăpat fără leziuni, ca printr-o minune. Știu doar că am trecut printr-o pădure, sau poate pe la marginea ei, după care am alunecat în ceea ce se numește zona filmului tăiat, căci a doua zi nu-mi mai aminteam cum ajunsesem eu pe câmp deschis, căci acolo mă trezisem. Nu departe de un lan de porumb, în razele binefăcătoare ale răsăritului de soare. Am găsit drumul spre „sediul” nostru, am aflat că amândoi prietenii erau acolo și că profesorul îndrumător a spus să i se dea de veste când voi ajunge și eu, ceea ce am făcut-o chiar eu însumi. Eram epuizați cu toții – mă refer la noi, cei trei mușchetari – dar mulțumiți că am făcut o treabă bună, pe care, cu siguranță, o vom povesti nepoților. Da, ce, lui Baudelaire nu-i plăcea vinul? Iar, secole mai târziu, Nietsche cred ar fi trecut mai ușor de depresiile în care căzuse dacă ar fi apelat mai des la elixirul „bunei dispoziții“. Nu, în ceea ce mă privește, nu am căzut pe panta alcoolului, știu doar că printr-o asemenea întâmplare nu au trecut prea mulți. Greșesc oare?...