Duminica a 7-a după Rusalii (vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum) (Mt. 9, 27-35)

Orice neputinţă pe care o avem ar trebui să ne conducă spre Hristos-chiar dacă nu-L vezi credinţa din inimă te poate face să-Lsimţi pe Iisus în preajma ta,dar şi invitaţia lui Iisus la săvârşirea minunii-credeţi că pot?-Da Doamne !

Orice minune pe care Mântuitorul a săvârşit-o sau o săvârşeşte este o lucrare de restaurare a ceea ce s-a stricat adică a ceea ce nu mai poate fi restaurat de om ,dar pentru ca minunea să să se producă noi trebuie să ne apropiem de Hristos şi să avem credinţă.Dar pentru a înţelege mai uşor haideţi mai întâi să ne oprim asupra textul evangheliei:,,Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Matei 9, 27-35”Dacă ne-am arunca privirea asupra propriei persoane cât şi a celor din jurul sau împrejurul nostru,am putea constata că într-un fel sau altul toţi suferim şi suntem bolnavi din punct de vedere trupesc sau sufletesc.Fie că recunoaştem sau nu, toţi încercăm să ne depăşim neputinţele prin diferite moduri,care de cele mai multe ori ne duc la Hristos.Din paginile sfintelor evanghelii vedem multe minuni şi vindecări făcute de Iisus unor oameni ca şi noi. Prezenţa lui Hristos în mijlocul oamenilor reprezenta pentru aceştia un fapt fără precedent în istorie, un privilegiu. Ei erau conştienţi că prin puterea Sa, Hristos, le poate vindeca orice suferinţă. Ei veneau la El cu inima deschisă şi cu o credinţă de netăgăduit. Cei care îi cereau ajutorul, indiferent de ce boală sufereau, că erau şchiopi, orbi, muţi, îndrăcăţi, credeau cu toată fiinţa lor că Hristos îi poate vindeca pentru că recunoşteau dumnezeirea Lui. Aşa erau şi cei doi orbi din Evanghelia de astăzi. Chiar dacă ochii trupului le erau închişi, ei vedeau cu ochii sufletului dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos: “Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David” strigau cei doi, iar când Iisus i-a întrebat “Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” ei au spus “Da, Doamne!” Iată , ce credinţă statornică au avut cei doi. Ei chiar dacă nu-l vedeau pe Hristos, credinţa din inima lor i-a făcut să-L simtă pe Fiul lui Dumnezeu, care le-a grăit apoi: “După credinţa voastră, fie vouă!” Orbii din Evanghelia de astăzi au credinţă cu adevărat mântuitoare, care angajează adâncul sufletelor lor, inima, deoarece îl recunosc pe Hristos şi îndeplinesc cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul: “Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică” (In. 3, 36). Cei doi orbi simţeau dumnezeirea lui Hristos, vedeau cu ochii sufletului că El este izbăvirea lor. Iată, orbi fiind ei vedeau. Sunt şi oameni care deşi nu au defecte fizice, au sufletul bolnav şi inima împietrită, astfel încât nu vor să recunoască minunile săvârşite de Mântuitorul, minuni fără precedent în istoria neamului omenesc. Aceştia sunt cărturarii şi fariseii, care ziceau plini de ură: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. De această dată Mântuitorul nu răspunde fariseilor, ci lasă minunile să vorbească. Avem de învăţat de la aceşti doi orbi că trebuie să ştim ce cerem şi să credem că vom dobândi ceea ce vom cere. Ei au cerut milă de la Fiul lui Dumnezeu. Ei au dat dovadă de pocăinţă, au venit cu inimă înfrântă şi smerită la Hristos, iar El s-a milostivit şi le-a dat vindecare. Hristos i-a tămăduit datorită credinţei lor. Sfânta Evanghelie de astazi ne arată cât de importantă este virtutea credinţei. Credinţa alături de nădejde şi iubire îl apropie pe credincios prin intermediul harului dumnezeiesc de izvorul vieţii religioase, de Dumnezeu. Cel care dă prima definiţie credinţei este Sf. Apostol Pavel: Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. (Ev. 11, 1). Astfel "credinţa devine baza de unde se porneşte spre cele nădăjduite". Sfântul Chiril al Ierusalimului spune despre credinţă că este ochiul care luminează întreaga conştiinţă şi naşte înţelegerea, după cuvintele proorocului Isaia: “Dacă nu veţi crede, nici nu veţi înţelege” (Isaia 7, 9). Cei doi orbi au un dialog cu Dumnezeu; Dumnezeu le deschide inima şi mintea înainte să le deschidă ochii; le descoperă harul Său, pentru a-L putea înţelege; ei văd, cu ochii sufletului, că Hristos este Cuvântul întrupat, prin care omul se poate întâlni cu Dumnezeu. Credinţa după har lucrează cele ce sunt mai presus de om, iar cel care are această credinţă se regăseşte în cuvintele Mântuitorului: “Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Mc. 11, 23- Prin urmare ori de câte ori avem un necaz, o dorinţă ,un gând-să ne apropiem de Iisus să-L rugăm,să-I cerem aşa cum psalmistul zice:,,Doamne strigat-am către Tine când sunt în necaz auzi-Mă Doamne”,sau ,,ridicat-am ochii nei la ceruri de unde va veni ajutorul meu ,ajutorul meu de la Dumnezeu cel ce a făcut cerul şi pământul”.Pentru că există un sens pozitiv al suferinţei şi anume acela de a mărturisi tuturor cât bine ne-a făcut nouă Domnul,aşa cum oamenii care şi-au recăpătat vederea au mărturisit în tot ţinutul acela despre binefacerile pe care Dumnezeu le-a revărat asupra lor.Amin!