Părintele Vasile Beni: Necesitatea credinței ca „tratament” în dobândirea vindecării

Aflându-ne în Postul Adormirii Maicii Domnului în aceste zile se cade cu mai multă credință și nădejde să alergăm la Mântuitorul Iisus Hristos spre a ne găsi tămăduire prin postire, credință și rugăciune la multele și apăsătoarele noastre suferințe cântând și zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”

Textul Evangheliei la Duminica a şaptea după Rusalii: ,,În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei, 9,27-35).
Dragii și bunii noștri credincioși!
Sfânta Evanghelie din duminica aceasta ne relatează minunea săvârșită de către Domnul Iisus în cetatea Capernaumului, prin care redă sănătatea la doi orbi și un mut așa cum poetul Vlahuță spunea: ”El orbilor le dă lumină/ Și muților le dă cuvânt,/ Pe cei bolnavi îi întărește,/ Pe morți îi scoate din mormânt!”
Minunile erau parte permanent prezentă în predica Domnului: „mulţimi multe au venit la El având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţii şi i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat” (Matei 15, 30); „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi neputinţa în popor” (Matei 9, 35). Pentru aceasta „Îl urmau mulţimi numeroase din Galileea, din Decapole, din Ierusalim şi Iudeea şi de dincolo de Iordan” (Matei 4,23-25).
Fiecare dintre noi am văzut oameni orbi, fie din naştere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele. Și ori de câte ori vedem un orb, ne cuprinde pe fiecare un sentiment de milă. El nu poate merge singur, nu poate vedea cerul, soarele şi frumuseţea florilor. Nu poate privi icoana şi crucea la care se închină, nici faţa mamei, a copiilor şi a semenilor săi. Orbul nu poate privi o carte sfântă, nu poate lucra mai nimic şi se simte o povară pentru familie şi societate, căci trăieşte mai mult din mila altora.
Astăzi sunt miluiți și acești doi orbi loviți poate de cea mai cruntă suferință – neputința de a se bucura de razele soarelui și de a trăi veșnic în singurătate. Înțelegem de ce cei doi orbi îl urmau și doreau cu ardoare să fie miluiți. „Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor.”(Matei 9,28-29).
Cuvintele Mântuitorului „După credinţa voastră, fie vouă!”, identifică „medicamentul” vindecării, dar și arată necesitatea credinței ca „tratament” în dobândirea vindecării. Acest lucru este arătat și predicat de Iisus în mod clar și imperativ: „Pe toate câte le cereți, rugându-vă cu credință, să credeți că le veți primi” (Marcu 11,24). Din Evanghelia de astăzi vedem că vindecarea coincide cu tămăduirea bolilor, a slăbiciunilor umane, adică cu învingerea răului care îl apasă pe om. Este minunat faptul că în timp ce „Dumnezeu coboară la noi, ne umple de darurile Sale, după măsura credinţei noastre, pentru că nu vrea să facă totul de unul singur şi în chip magic, ci prin dialog şi prin colaborare cu omul. De fapt, rugăciunea stabileşte un dialog real al omului cu Dumnezeu dându-i posibilitatea să devină un fiu al Său” (Iosif Isihastul).
Credinţa din punct de vedere dogmatic este puterea sufletească de a accepta ca adevărate datele învățăturii de credință, ce nu pot fi înțelese rațional uneori sau nu pot fi văzute cu ochii. Credința creștină este o condiție esențială în mântuire, ea este mijlocul, modul sau calea prin care noi primim harul divin care ni se oferă prin Hristos pentru a conlucra cu el.
Concluziv fiind închei: „Multe ai pierdut în lume/ Şi vei pierde tot mereu/ Dar să nu-ţi pierzi niciodată/ Nădejdea în Dumnezeu… Poți să pierzi averi și ranguri / Bogății cu rodu-n spic;/
Dacă n-ai pierdut credința,/
Înca n-ai pierdut nimic” Amin.

Vă doresc să fiți binecuvântați și să nu uităm ca sus să avem inimile!

Pr. Vasile Beni