Dumitru Munteanu-Tradiţie şi postmodernism

A spune despre Dumitru Munteanu că se afirmă ca un prozator împlinit în tradiţia şcolii ardeleneşti de epică, înseamnă a emite o judecată de valoare ce se cere numaidecât explicitată. În primul rând pentru că azi -pentru foarte mulţi dintre exegeţii tineri (mai ales) dar şi pentru o bună parte din cititori- a te situa într-o tradiţie este egal cu a nu avea personalitate novatoare, verdictul echivalând cu o depreciere, ceea ce nu este cât de puţin adevărat. Chiar şi experimentările atât de pretins (şi reale) originale, ale postmoderniştilor, pot fi recupe-rate de acum într-o tradiţie literară (artistică) căci, la urma urmelor, nimic nu se naşte din nimic. Iar dacă am tot vorbit despre postmodernism, cred că proza pe care o scrie la ora actuală Dumitru Munteanu, poate fi raportată la metoda aceasta de creaţie, pentru că, în fapt, tradiţia, în descendenţa căruia spunem că se înscrie, este asumată şi valorificată cu un simţ polemic evident. Un exemplu revelator în acest sens îl avem în romanul Anotimpul viperelor (Editura George Coşbuc, Bistriţa, 1996), construit după o ingenioasă tehnică a planurilor rememo-rative, cu o caligrafie în care prozatorul se joacă alternând caracterele literelor de rând cu cele majuscule (verzale), cu personaje groteşti, caricaturale, angajate în confruntări de un dramatism intens, în care realitatea ambientului, cum s-ar zice, este duplicitară unui ambient interior, cu eroi ce poartă nume generice (Domnul, Achizitorul principal, Stăpânul, Directorul, Noi, Adjuncta, etc.), cu obiecte ce întreţin o simbolistică dusă adesea până la limita suprarealismului (Scaunul, puterea scaunului, magia funcţiei dată de scaunul ocupat etc.), cu viziuni coşmareşti ş.a.m.d., firul narativ fiind condus cu o mimată (reală) apetenţă pentru descrierea realistă a vieţii cotidiene până la cele mai mici detalii constitutive, tratând subiecte specifice pentru o lume a trecutului, să-i zicem socialist, propunând un caz de lichelism (în romanul menţionat), de parvenire prin metode politice, ce vizează funcţii sociale, condiţii morale nu mai puţin, într-o coloratură locală specific ardelenească dar cu deschideri spre universalitate (“În fond -se apără unul dintre eroi- ce rău am făcut? Am scris o povestire cu un subiect ce se poate localiza în orice instituţie din ţară”), având şi o poveste de dragoste, pe cât de naturalist detaliată, pe atât de fantezist şi ironic percepută ş.a.m.d., întreaga recuzită a literaturii postmoder-niste regăsindu-se aici într-o plăcere a…povestirii. Astfel, cred că, de fapt, lecţia naraţiunii aşezate, aşa cum o întâlnim la Slavici şi Rebreanu, la Agârbiceanu sau Pavel Dan, se vede, se remarcă dintr-o dată, asigurând sobrietatea, masivitatea şi credibilitatea prozei lui Dumitru Munteanu. El este în măsură a fixa, cu tuşe apăsate şi ferme, cadre de un realism pur (“Era primăvară, iarna nu fusese prea grea şi totuşi asfaltul se găurise din nou. Nimeni nu se mai preocupase să aştearnă stratul de driblură şi surogatul de asfalt care să acopere urmele iernii, ca în ceilalţi ani. Să creeze, adică, iluzia că drumul a fost , reparat, cu consecinţele de rigoare, adică parbrize făcute bucăţi din kilometru în kilometru şi caroserii găurite, în scrâşnite printre dinţi ale şoferilor păgubiţi…”), aşa începe o nuvelă, Niciodată să nu spui niciodată!, din volumul În umbra puterii, (Editura George Coşbuc, Bistriţa, 2005), şi a zugrăvi eroi, biografii ce marchează epoci, aşa ca în nuvela mai înainte citată (ce poate figura, fără nici un fel de rezerve, în orice antologie a prozei scurte actuale), unde figura dârză pe care o face Popa Grigore, un inimos preot de ţară, aminteşte fără echivoc galeria personajelor slaviciene: eroi misionari, ce se devotează interese-lor obşteşti, indiferent dacă trebuie să înfrunte intrigile orgolioase ale prietenilor, neîncrederea sătenilor (enoriaşilor), corupţia ministerială sau o-probiul detenţiei. El ştie că are de îndeplinit o misiune şi acesteia îşi subjugă destinul.
Preocupat constant de zugrăvirea unei lumi ficţionale, în care realitatea concretă a existenţei contemporane, să se recunoască aievea, ca într-o oglindă răsturnată (Fratele meu, Cain, proză, Editura George Coşbuc, 2001, Acel fel de dragoste, proză, Editura Ardealul, 2007), Dumitru Munteanu are seninătatea şi degajarea, lipsa oricăror complexe… politice, de a scrie azi despre lumea de ieri, demontându-i falsele articulaţii, însă fără accente de vendetă, de răfuială, ba chiar cu un soi de plăcere, de afecţiune, nu pentru racilele acesteia, ce sunt supuse unei analize severe, ci pentru oamenii care au ştiut să rămână mereu oameni, în toate împrejurările. Proza sa este o continuă pledoarie pentru umanism, pentru omenie, pentru frumuseţea sufletească a omului, părând a fi, din acest punct de vedere, în contrast (ca să nu spun în contra-timp) cu numeroşi contemporani ce caută iluminarea în lumea înconjurătoare, aproape în exclusivitate, a mizeriei morale, a urâciunii sociale, a morbidului şi cangrenarului, prezentând o societate românească de dinainte sau de după acel decembrie revoluţionar, ce ne-a schimbat tuturor vieţile, dintr-un unghi extrem de ascuţit. Calitatea definitorie a prozei lui Dumitru Munteanu mi se pare a consta tocmai în acestă seninătate (ceea ce nu exclude ironia şi tenta grotească, sancţionarul!), cu care construieşte o lu-me ficţională, cu mijloace specific metodei realiste, într-un curaj aproape bravat de a realiza proză clasică într-o epocă (cel puţin la noi) a experimentelor formale de toate felurile. Lectura paginilor sale este reconfortantă, incitantă nu mai puţin, dezvăluind personalitatea unui creator epic din stirpea celor mai buni prozatori realişti ai literelor noastre şi, dacă făceam trimitere, la început, spre experienţa postmodernistă, nu o făceam decât pentru a atrage atenţia asupra disponibilităţilor creatoare, bine stăpânite, ale unui artist modern prin excelenţă.