Elena M. Cîmpan: La școală, în Monor

Odată cu elevii, ies și eu în pauză. Îi însoțesc și mă însoțesc în măruntul timp, de un clopoțel, ce amintește de copilărie. Prin curtea încă verde e rouă și eu pășesc ușor, alunecând ( „pe-o rază” ), cale de rătăcire înafara școlii, în demult. Înăuntrul școlii e cald și bine. Mă îndrept către dealul plantat cu cruci, care se văd bine și clar conturate în rariștea toamnei, un peisaj peste care albul marmurei face lumină. Lumina din pământ. O elevă se ia după mine ( ca-n versurile lui Labiș, „la deal, printre târșuri” ), vreți să mergeți în cimitir, vă conduc, nu, doar mă uitam, atât, îi răspund, și, în dorința de a-i testa imaginația, continui, ce gândești că este drumul din fața noastră, la care primesc un răspuns rapid, scurt, o improvizație, dar nu e așa, pentru că aud, deodată, e drumul spre cer. Cum, spre cer, încerc eu o mirare. Dacă mergi până sus, dealul se termină. Acolo e orizontul, spune ea, convinsă că mă las dumirită. Și, dacă ridicați ochii, vedeți cerul, în continuare. O ascult și amândouă privim îndelung, într-un gest de admirație totală, aproape divină. Nu era doar cer, ci și un soare, frumos așezat chiar în vârful dealului din fața noastră. Au mai rămas câteva minute din pauză și mă îndrept spre terenul de sport, flancat lateral cu bănci de așteptare. Nu mai era niciun loc liber, competiția cu suporteri era în toi. Încerc să intru în rolul de admirator, când deodată aud haideți, luați loc, și văd cum se ridică băieții, lăsându-mi atâta loc, încât m-am trezit singură. Nu pentru mult timp. Deja sună de intrare și începe o altă oră. Un elev e nerăbdător să spună ceva. În cele din urmă, se întâmplă. Știți, eu merg la cursuri de engleză, la o fundație pentru tineret. Gata. A spus. Și-a spus „of”-ul. Și îl admir. Aidoma dealului. După ce fiecare numără, se numără în limba engleză, la cifra zece se aude „zehn”, în limba germană. Toate privirile se îndreaptă, ca la un semn, acolo de unde se aude glasul. Exercițiul este repetat și, ca-ntr-un scenariu nedefinit, tot „zehn”. La care continuă, eu vin din Germania, acolo am făcut școală, este prima mea zi aici. Nu e singura trimitere la istoricul școlii, din care am aflat că în trecut s-au introdus exerciții de vorbire în limba germană, care a devenit limbă de predare obligatorie, un timp, iar apoi s-a revenit la limba română ca limbă de predare, dar cu ore zilnice de limba germană. Și astăzi, schimburile cu Germania, cu Austria, contribuie la îmbogățire culturală. Multe familii sunt plecate în spațiul german și, când se întorc, temporar sau definitiv, vorbesc despre cunoașterea limbii germane ca despre o binefacere, după ce este înțeleasă și vorbită. Întâmplător sau nu, la plecare, o tânără, cu care schimb câteva vorbe, care îmi face o fotografie la bustul lui Paul Tanco, după accent, după „R”-ul german și un Guten Tag, ce fac din dialog o încântare, se arată bucuroasă că-mi poate spune că e plecată cu părinții, lucrează lângă Freiburg și a venit să-și viziteze bunica, după care se întoarce în patria lui Goethe. Las toamna din/în școală și pe cea din sat, pe cea din priviri și din suflet, mai las un gând de aducere-aminte la poarta casei lui Teodor Tanco, filolog, lingvist și scriitor, și pornesc pe drumul orașului, de care nu mă pot lipsi și cu care m-am obișnuit deja, armonie de viață și artă. Ce caut eu lângă bustul primului doctor în matematică, cel ce dă numele școlii? În lipsa unui bust al scriitorului din preajmă. Poate, data viitoare.