FLORILE POEZIEI

Care muritor nu îşi doreşte să culeagă flori?... De grădină sau de pădure? Dar când florile sunt de poezie, la care se ajunge cu greu şi, uneori, târziu, ca la ocrotite flori de colţ, atunci nu-i păcat să trecem pe lângă ele, fără să le observăm?...
Gestul lui Alexandru Bar, de a scrie şi publica această carte, este unul de grijă faţă de lumea din jur, pe lângă care nu poate să treacă fără să o observe şi de care se apropie cu mijloacele pe care le are la îndemână: percepţia, sensibilitatea, simţul măsurii, frumuseţea, împăcarea cu sine, cu realitatea proprie, după ce a descris-o, cum s-a priceput.
Un culegător de versuri este autorul volumului „Şi toamna înfloresc trandafirii”, care e şi titlul unei poezii: „Şi toamna înfloresc trandafirii,/ Parfumu-i acelaşi ca-n mai./ Petale în calea iubirii/ Aşterne şi-i gură de rai”, în speranţa unui buchet cât mai ales, care să-l reprezintă pe orice vreme, care să vorbească despre cel ce l-a alcătuit/ l-a scris.
Din rândul/ rândurile cărţii, trei aspecte fac un pas în faţă, fiind, la o primă lectură, dominante ale unui univers de creaţie în formare. În formare nu prin teme, preocupări, pentru că ele există, specifice unei trăiri poetice, cât, mai degrabă, prin arta de-a scrie, prin exerciţiul de-a contura un stil.
Mai întâi, este vorba de o poezie a existenţei, surprinsă la modul direct, firesc, fără a fugi de păcatul înţeles, ce apasă peste casă (Blaga). În acest sens „Cine sunt nu ştiu” este o încercare de a defini fiinţa poetică: „Cine sunt nu ştiu/ şi nici nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să ştiu./ Dacă aş locui pe o altă planetă din Univers,/ atunci Pământul ar fi în cer/ şi mi-aş dori să locuiesc pe el./Este atât de frumos,/ încât dorinţa mea ar putea deveni/ realitate./ De aceea se spune că/ plata voastră mare este în ceruri?”
Apoi, o anume poezie a jocului însoţeşte gândurile poetului, amintind de un joc în doi, în trei, în câte câţi vrei, arde-l-ar focul ( Arghezi). „Ce frumos” ilustrează această idee, din plin: „ Ce frumos din lună plouă,/ Una două, una două,/ O lumină argintie,/ Poate una, poate două,/ Se aştern în bob de rouă,/ Câte una, câte două,/ peste dealuri şi câmpie,/ Poate unul, poate două.”
Şi poezia satirică este prezentă în epigrame dedicate unor cunoscuţi sau unor evenimente, „Vinul bun se face/ Şi e nota beni./ Tuturor ne place!/ Zice domnul Seni” şi „Dac-aş zice că nu tu/ Eşti o inspiraţie,/ Aş minţi şi chiar amu/ Aş cădea-n dizgraţie”, conferind o culoare aparte acestui volum divers şi amintind de catrenele lui Păstorel Teodoreanu.
Dar, pe lângă acestea toate (specii), Alexandru Bar îşi completează volumul (buchetul) cu incantaţii religioase, „Să-ţi fie milă, Doamne, de gândurile mele,/ Bătute sunt de vânturi şi vremurile-s grele/”, meditaţii filosofice, „Limite şi neputinţe, zice Ţuţea că avem,/ Că lucizi şi-ntregi la minte niciodată nu suntem./ Bâjbâind prin întuneric ziua în amiaza mare/ Fără scop, fără voinţă, dirijaţi de-o lumânare” sau exerciţii de admiraţie, cum este cel pentru Brâncuşi, „născut să făurească/ Poarta Sărutului, fără lacăt, fără uşi”.
În vers alb sau în strofe cu rime, poezia lui Alexandru Bar are o energie a ei, latentă, ce asigură funcţionarea volumului ca un bun personal. Pentru autor, aflat la primul volum, poeziile/ trandafirii de toamnă capătă o valoare aparte. Depinde de cititori, dacă înţeleg această soartă. Le dorim să da.