Frumusețea omului ca persoană. Duhul Sfânt - Persoană a Sfintei Treimi

  „Și în gânduri când se zbate,

 / Ce   frumos e Omul...” (Cântec)

         Prima întrebare a  casierelor de la mall-ul „Dedeman” nu este cum te cheamă sau dacă ai bani destui pentru marfa luată, ci: „Sunteți Persoană fizică sau juridică?/ -Fizică, fizică!”-auzi de obicei, adică ai statutul de ins pe cont propriu, nu din partea vreunei firme sau instituții (statutul juridic).

          La Tribunale,  se precizează exact „Persoana...”, nominalizând-o (nu cumva să se sustragă sau să se substituie), iar acțiunile verbului se fac  mereu de către niște Persoane: Eu-Tu-El, Ea. Eu și tu facem deja pluralul: noi etc., etc.

        Ce anume ne conferă acest statut personalizat? Ce ne definește? Ce ne singularizează? Este oaia persoană? Dar papagalul?  Pentru ce omul își arogă statutul unic de „Persoană”, ca existență Unică și Irepetabilă?

         Dicționarele ne spun că Persoana este „un individ, ins, entitate umană”, adică niște sinonime substantivale, dar nu explică esența persoanei, ce este ea de fapt. Ce o diferențiază de restul?

      1. „Persoana” trebuie înțeleasă ca o entitate, un „ceva”, capabil de Comunicare CU SINE și de o Relație COMUNICATIVĂ CU ALTE PERSOANE. Dacă întrunește aceste două condiționalități, avem a face cu  o Persoană. Vietățile: oaia, papagalul, pisica, ciorile,  comunică între ele, se anunță de o primejdie, când au aflat hrană, etc., dar nu au reflectarea sinelui decât nesemnificativ, instinctual.

             Capacitatea de a comunica cu sinele ne  conferă statutul  de ființă cugetătoare, de „trestie gânditoare”, cum ne definea metaforic Blaise Pascal. Omul se  socotește, gândește, chibzuiește, cugetă, se zbuciumă în decizii („asemenea unui regat în care a izbucnit o revoltă”- spunea W Shakespeare) Apoi vorbește, comunică ALTOR SEMENI.

       Limbajul  dă formă perceptibilă gândului, cuvântul fiind „fiul gândului”. Cele mai simple vocabule ale graiului omenesc: „Da” și „Nu”  -pretind cel mai profund proces al  cugetării. (Paradoxal, cercetătorii afirmă -anul acesta- că gândurle au culoare și chiar o materialitate de sorginte neuronală, inclusiv acele gânduri care cer efort, adică minciunile.)

          Omul, ca Persoană, este și o ființa empatizantă și compasiunală (miloasă), ceea ce îi conferă noblețe, după modelul divin. Ridică „Ființa” la statutul de Om. Fără acestea, nu mai este Om, ci o existență umblătoare. („Îți zici: sunt bogat, nu am nevoie de nimic...și nu știi  că ești nenorocit, de plâns, sărac, orb și gol”- glăsuiește Apocalipsa, 3.17)

       Conceptul de „Persoană” aparține în exclusivitate Bisericii Universale din primul mileniu. Ca și ideea fraternității universale, de fii ai Părintelui ceresc, nu știm dacă omenirea ar fi descoperit cu rațiunea conceptul de Persoană. S-a consolidat cu răspândirea credinței creștine și se erodează azi  în procesul secularizării societăților (Occidentale cu deosebire, dar și Estul le urmează îndeaproape).     

        „Omul de azi nu se mai înțelege pe sine, a devenit problematic”- constată M Scheler. Prin scăderea credinței, el și societatea au devenit debusolați, dezorientați, nu mai pot discerne ca altădată binele de rău, valoarea de nonvaloare, relativizează totul. Totul e bun: și păcatul și virtutea. (Să privim doar amestecul  de aprecieri  corecte/incorecte care împart omenirea privind de ex. conflictele din Ucraina și Gaza.)

                  Adevărul nu mai e adevăr, fiecare îl are pe al său, în virtutea unei absolute  libertăți fără repere în gândire, exprimare și  acțiune.

           Religia ajunge adiacentă ființei, nu o constituantă a ei, cum era altădată, ținând mai mult de o obișnuință, de o nevoie de socializare. Concomitent, statutul de Persoană  dotată cu certitudini devine șubred. În locul Principiilor, rămâne interesul, bunăstarea clipei, eludarea viitorului.

        Filosofia greco-romană socotea omul ca „ființă cu umanitate: corp, carne, oase”. După Aristotel, este „un animal dotat cu rațiune, animal politic”. După Protagoras, mai înalt oarecum: „măsura tuturor lucrurilor”, iar Diogene, polematic: „animal cu două picioare și fără pene”.

               După Renaștere, Descartes: „omul este un lucru care gândește”, iar  la Nietsche: „individ cu intelect, dar instrument al sinelui”.

        Ca Persoană, Omul e singurul capabil să reflecteze la  trei lucruri majore: Nașterea (că suntem un element dintr-un șir de generații; Sexualitatea: ne arată că nu suntem decît o jumătate de umanitate și avem nevoie unii de alții, iar Moartea demonstrează statutul nostru temporar și efemer, fiindcă lumea va dăinui și după noi.

        Dumnezeu  ne-a cinstit  dăruindu-ne„chipul și asemănarea Sa”și vrea o relație personală cu fiecare. În Dumnezeu, Omul își găsește deplina înflorie a Personalității, iar înstrăinarea de Creatorul  a toate îl debusolează, îi răpește reperele (inclusiv morala, după Im. Kant).

         Adesea, medicul psiholog din Austria, Elveția, Franța sau alte țări secularizate, este nevoit săi spună pacientului: „Dumneavoastră vă lipsește legătura cu Universul.”

       Existența Sfintei Treimi ca model suprem o înțeleg Sfinții Părinți ca o unitate desăvârșită de Persoane, „de o ființă și de o fire”, cu aceeași voință și dăruire una spre celelalte.  Tatăl ceresc le-a făurit toate din iubirea infinită pentru Fiul „mai înainte de a fi lumea”, iar acesta toate le face -Cuvânt și Acțiune- după voia Tatălui, iar Duhul Sfânt, după voia Tatălui și a Fiului, „toate le împlinește ”, le aduce la desăvârșire.

        Nu închiderea în sine a Persoanelor -celeste sau din lume -asigură Fericirea, ci deschiderea generoasă și iubitoare spre  Celelalte.

           Dacă azi nu întâmpinăm dificultăți în a înțelege că Tatăl ceresc și Fiul sunt Persoane Treimice, privitor la Duhul Sfânt mai există confuzii, așa cum am întâlnit  mai deunăzi, într-o discuție cu o bună cunoștință.

 „ -Duhul Sfânt nu e Persoană, zicea domnia sa, ci energie divină, puterea  lui Dumnezeu.

           -Nu, acesta e Harul, i-am replicat, adică puterea lui Dumnezeu și cereasca bunăvoință a Părintelui ceresc, care se revarsă și ni se dăruiește prin Fiul, dătător și înfăptuitor a toate (Cel ce toate „Le face”), iar Duhul Sfânt e „dătătorul de viață și desăvârșitorul lucrurilor dumnezeiești ” a treia Persoană Intratreimică. După acest Model al Dumnezeirii este construit Omul și Universul.

                   Duhul Sfânt are ceea ce numim noi AUTONOMIE (caracteristitcă a Persoanei). Citim în Geneză că „Duhul Sfânt se preumbla pe deasupra apelor” în zilele Creației „„conferind materiei posibilitatea ca din ea să apară Viața”, cum explică și Sf. Vasile În „Oximoron”. Duhul Sfânt vorbește (comunică) cu sfinții, îi îndrumă. Îl oprește pe Sf. Ap. Pavel să treacă în Asia Mică, la un moment dat, îl trimite în Macedonia etc. Era vizibil când se cobora asupra noilor botezați la începuturile creștinismului.

    „Nu vă voi lăsa orfani -le spune Domnul ucenicilor la Cina cea de taină. Voi trimite la voi pe Mângâietorul, Duhul Adevărului...” Dacă e vorba de cineva ca Persoană, prepoziția „pe” este un indicativ al acesteia.  Spunem:  am văzut pe poetul Ioan Pintea la bibliotecă.

      Dacă e vorba de o vietate, formulăm altfel: am vândut berbecul cel alb. Nu zicem: am vândut „pe berbecul cel alb”.

   Statutul de Persoană conferă Omului măreție, noblețe și o perspectivă luminoasă spre o existență veșnică și fericită, fiind de sorginte divină.

       Asalturile a tot felul de ideologii și practici asiatice sau de aiurea, care se luptă  împotriva Persoanei, încercând o disoluție a acesteia și o readucerea la un statut inferior: plantă, stâncă, Univers și felurite fetișisme, metempsihoze, trebuie respinse, Persoana fiind o unicitate irepetabilă. Amprentele, irisul ochiului, ADN-ul, trilioanele de celule, vorbesc de noi ca Persoane unice și irepetabile, nicidecum robotice.

            Fără să vrea cu premeditare, casierele de la „Dedeman” întăresc în noi conceptul  de Persoană, de care, în lumina Sfintei Treimi, poate beneficia și săracul și bogatul, și sclavul și împăratul.