Gânduri la început de an şcolar

La mijloc de septembrie, însemnările mele vor să fie mai mult o pledoarie sinceră şi caldă pentru şcoală, pentru omul de la catedră – profesor, învăţător sau educatoare – călăuză de totdeauna a celor tineri spre strălucite înălţimi, nelipsit şi drag prieten al tuturor vârstelor; omul de la care generaţii după generaţii au învăţat să dezlege marile mistere ale lumii: omul sub privirile căruia serii de şcolari au adunat, mărgăritar cu mărgăritar, comoara de cultură cu care au trecut dincolo de porţile şcolii şi au răzbit în viaţă; omul care a învăţat copiii şi tinerii să iubească pădurea şi izvoarele şi uliţele satului, ruinele locurilor unde au trăit şi au muncit strămoşii, cântecele bătrâneşti, basmele, suavele şi ghicitorile, graiul plaiurilor noastre, sufletul curat al oamenilor de la noi şi tot ce poate să însemne patrie.

În atmosfera încărcată de emoţie şi speranţă a acestui început de an şcolar, îmi apar în minte cuvinte înţelepte care pun în lumină munca dascălului.

„Dacă gândul omului ţinteşte la un an să semene grâu; dacă ţinteşte la 10 ani să planteze un pom, iar dacă bate la 100-200 de ani, să instruiască un popor. Sădind grâu, recoltezi o singură dată; plantând un pom, de zeci de ori, instruind un popor, recoltezi sute de ani”. Acesta din urmă este privilegiul omului de la catedră. Şi ei vor rămâne chipuri luminoase şi dragi în sufletul foştilor elevi, aşa cum spunea şi Vasile Petri, însemnat pedagog al Ardealului:

„Nu pot să-mi închipuiesc o imagine mai admirabilă decât un învăţător bătrân, încărunţit în serviciul şcolii, stimat şi venerat de toată comuna, cu deosebire de generaţia mai tânără, care toată a absolvit şcoala sub părinteştile sale îngrijiri şi care, oriunde-l întâmpină, aleargă la el şi-i sărută mâna în semn de mulţumire şi veneraţiune”.

Gândul meu coboară şi în acest mijloc de septembrie, pe scara timpului, la vremea când bunul meu învăţător a stăruit mult, pe lângă părinţi, să mă dea mai departe la şcoală. N-am uitat acest gest al lui, atât de important pentru viaţa mea. De asemenea, se întoarce spre profesorii de la Şcoala Normală de învăţători din Năsăud, care m-au încurajat şi m-au ajutat să desluşesc tainele muncii cu şcolarii mici. Şi îi păstrez cu drag în albumul amintirilor mele. Păstrez în suflet, ca pe o icoană, imaginea profesorului de limba şi literatura română, Octavian Ruleanu, „om nu mare de statu”, dar cu multă înţelepciune şi omenie. Lecţiile domniei sale erau adevărate „duminici ale limbii române” fiind aşteptate cu plăcere şi interes. Ţinea mult la respectarea regulilor ortoepice şi ortografice, la exprimarea corectă şi expresivă. Lucrările scrise erau corectate şi, apoi, analizate în faţa clasei cu o exigenţă ieşită din comun. Greşelile erau încercuite cu roşu şi scoase, cu o săgeată, la marginea caietului, unde trecea forma corectă. Uneori punea şi câteva semne de întrebare sau strecura o ironie.

Îmi amintesc că, unui coleg mai puţin atent la folosirea cratimei, i-a spus printre altele: „Măi, Georgică, dacă tu i-ai scrie prietenei tale, domnişoară maţ fermecat… crezi că s-ar mai uita la tine, chiar dacă eşti destul de chipeş?”. Sunt sigur că frumosul meu coleg ar fi suportat mai uşor două palme, decât această usturătoare ironie.

Nu o pot uita pe învăţătoarea de la Şcoala de Aplicaţie, Rusu Valeria, „doctor în litere”, aş putea spune, respectiv, în predarea abecedarului la clasa I. Era neîntrecută de nimeni în măiestria de a lucra cu cei mici şi, de aceea, în fiecare an lua o altă clasă întâi.

În acest mijloc de septembrie mi-e gândul la toţi absolvenţii Liceului Pedagogic din Năsăud, ai Colegiului Naţional „George Coşbuc”, profil pedagogic, pe care îi văd cu ochii sufletului primindu-şi cu drag copiii, spre a-i conduce într-o nouă aventură a cunoaşterii. Doresc ca şcoala să le rămână mereu împărăţia cea mai frumoasă de pe pământ, în ea să se simtă mai acasă, înconjuraţi de dragostea copiilor şi a părinţilor. Şi mai doresc ca discipolii lor să nu simtă că, începând cu acest an şcolar, primesc cu 25% mai puţin la salariu, să muncească cu aceeaşi pasiune şi dăruire ca şi până acum. Apoi, în replică, la aprecierile preşedintelui ţării, vor putea spune:

Chiar dacă suntem săraci, nu „scoatem tâmpiţi”.